Hailateatru s-a mutat în casă nouă. Ca după orice astfel de operaţiune, mai sunt de făcut mici modificări, menite a da spaţiului personalitate şi un pic de suflet. Structura, însă, îşi păstrează caracteristicile: stabilă şi dedicată.
M-am dus la "Peşte cu mazăre" (Teatrul Metropolis) ca la pomul lăudat, cu geanta mare şi plină de aşteptări pe umăr şi cu întrebarea "Ce s-o mai întâmpla de data asta?" în minte. De fiecare dată când am încercat să văd piesa am ratat-o, independent de voinţa mea, ultima oară fiind vorba de un accident al Tamarei Creţulescu.
Sâmbătă, 5 aprilie, minunea s-a produs: piesa nu s-a mai amânat, deci aşteptarea mea se sfârşise. În sală, anunţul cu închiderea telefoanelor a fost urmat de beznă, iar scrâşnetul de roţi a răzbit prin boxe. Între timp, mama (Olga Tudorache) şi-a ocupat locul în fotoliul de tip ministerial, în care şi-a petrecut de altfel cam 99% din durata spectacolului.
Scenariul aparţine Anei Maria Bamberger, cea care-a scris şi "Noiembrie", jucată la Naţional şi având-o în rolul principal pe aceeaşi Olga Tudorache. Pare că autoarea nu vrea să iasă din tipar - discuţia dintre mamă şi fiică, subiectul "intrigii" fiind relativ acelaşi - un bărbat. Spre deosebire de "Noiembrie", dialogul din "Peşte cu mazăre" ar trebui să fie mult mai natural, pentru că el redă genul de conversaţie purtată în bucătărie. Nu este chiar aşa şi mă simt, din nou, frustrată. Am iarăşi sentimentul de trădare a aşteptărilor. Când mă duc la o piesă în care ştiu că joacă Olga Tudorache, îmi iau toate pretenţiile de acasă. Le-am purtat şi acum degeaba prin oraş.
La vreme de seară ni s-a arătat că trebuie s-ajungem la teatru, mai precis la Metropolis. Şi cum drum lung aveam de străbătut din Drumul Taberei până-n Eminescu, am purces cu vreo 90 de minute în avans. Auzirăm noi de culoarul unic, citirăm pe net care-i traseul RATB - decizia de-a o lăsa pe Bubu în parcare fusese luată prin consens - deci eram pregătiţi.
Aiurea! De cum am ajuns la Berzei, porţile - mă rog, un fel de garduri alb-roşii umplute cu apă sau nisip - începură a se ridica în faţa noastră. Motiv pentru care ni s-a aşternut la picioare o plimbare lungă - dar plăcută şi mai ales sănătoasă - înspre şi prin culoarul unic. "Fii prevăzătoare", îmi spunea bunica când eram mică. A fost nevoie de un Summit NATO şi de o simulare ca să-i dau dreptate.
Am ajuns la Metropolis cu un minut înainte de ora oficială de începere a spectacolului. Pasămite mulţi fură cei ce pătimiră ca noi, motiv pentru care au mai trecut 10 minuţele până când s-au stins luminile şi-a început.
Celălalt
Florian Zeller, autorul, dă din casă. Descrie cu lux de amănunte o relaţie în care te regăseşti indiferent dacă eşti căsătorit de zeci de ani sau dacă traiul împreună e abia la început. Bunele şi relele se completează mai mult sau mai puţin fericit, dar au mereu consecinţe asupra celuilalt. Suntem pregătiţi să le facem faţă? Ne putem asuma răspunderea? Ne interesează măcar ce crede sau ce simte Celălalt sau binele propriu, emoţional sau material, este mai presus de el (Celălalt)?
Punctul de plecare al piesei este adulterul. Michael Flocker ne explică în Cartea de căpătâi a hedonismului când este bună şi când e rea desfrânarea. Citindu-l, ai fi tentat să iei în calcul partea sa pozitivă, dar niciodată un adevăr nu este universal valabil. Fiecare minut de fericire are un preţ, iar plata se poate face fie în avans, fie la lichidare, cu dobânda aferentă.
Ea (Monica Davidescu) este o femeie frumoasă şi are un soţ ocupat (Octavian Strunilă). Prietenul de suflet (Cristi Iacob) se îngrijeşte atât de bine de ea încât sfârşeşte prin a şi-o însuşi. Pentru a preîntâmpina orice probleme în viitor, noul cuplu îşi stabileşte nişte reguli de bază: nu vor dormi niciodată împreună; nu vor mânca faţă în faţă; nu vor cunoaşte familia celuilalt; nu-şi vor petrece timpul liber cu prietenii comuni şi nici nu vor avea astfel de prieteni; nu vor trăi împreună în sens figurat tocmai pentru a putea trăi împreună la propriu. Cei doi nu au aflat că orice normă este făcută pentru a fi încălcată, iar stricteţea se întoarce ca un bumerang împotriva lor. Dragostea imensă se transformă într-o ură fără margini şi ea, din nou ea, ajunge în braţele unui alt bărbat.
Tragedia se împleteşte cu accentele comice. Priveşti, râzi strâmb, urmăreşti albul şi negrul de pe scenă, spaţiile închise şi deschise de perne şi saltele şi te tot întrebi ce merge şi ce nu merge în relaţia ta, unde te poate purta aceasta, ce greşeli ai făcut şi cum le poţi îndrepta sau descoperi că ai avut parte de momente frumoase şi din lipsă de interes ai trecut pe lângă ele fără să le vezi. Există şi două momente roşii, două pete de sânge. Peste cel de-al doilea treci cu zâmbetul pe buze deşi este cel mai dramatic. Şi piesa începe iar, tocmai pentru a-ţi da ocazia să-ţi îndrepţi greşelile. "Şi ne iartă nouă păcatele noastre precum iertăm şi noi greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău."
Am ieşit cu sentimentul că am fost la un spectacol al lui Maurice Bejart. Pământul este rotund, răul poate fi îndreptat şi orice regulă poate fi îmbunătăţită. Trăim ca să învăţăm.
Ce zice Jo despre Celălalt, aici.
Mai ţineţi minte cât de greu era în copilărie atunci când ne frământau întrebările, iar mama sau tata fie ne pasau de la unul la altul, fie ne trimiteau la culcare? Observaţi cât de dificil este astăzi să răspunzi la întrebarea atât de simplă în aparenţă, dar cumplit de serioasă a unui ţânc? Totul este altfel în lumea copiilor, totul este diferit în lumea noastră şi totul, dar absolut totul se modifică de la o zi la alta, de la o clipa la alta, complicându-ne existenţa. A noastră, dar mai ales a copiilor noştri. Sunt părinţi care se miră sau îşi manifestă neputinţa când copilul fie fuge de acasă, fie se omoară. Adică mult prea târziu... Piesa asta este pentru ei.
"Copiii la putere" (Teatrul Metropolis) te scoate din minţi exact ca un puşti care nu conteneşte cu "de ce"-urile sale. El, săracul, e adorabil, dar tu pur şi simplu nu mai poţi. El vrea să afle, tu eşti sătul de ale tale. El vrea să descopere, tu vrei să taci. El vrea să vadă, tu vrei să te ascunzi. El vrea să se joace, tu eşti deja obosit. Iar dacă puştiul mai este şi unul diferit de toţi ceilalţi de vârsta lui, sănătatea ta mintală este deja în pericol.
Victor (Gabriel Costin) este un astfel de copil. Împlineşte nouă ani, dar arată - poate şi gândeşte - ca unul de 26. Vede şi înţelege tot, deşi părinţii îl tratează, din punctul lor de vedere, normal. Nu-i percep, din păcate, nevoile reale, aşa cum mulţi părinţi din ziua de azi nu pricep că "normalul" lor nu este unul universal valabil, iar adevărul nu este obligatoriu cel pe care-l posedă ei.
Orice vorbă, orice gest al părinţilor lui Victor şi al prietenilor acestora este disecat de marele micuţ şi de prietena lui, Esther (Raluca Rusu). Unda laser din privirile lor trece de orice barieră emoţională şi când li se cere să spună o poezie - amănunt devenit deja simbol în existenţa fiecărui copil - îşi pun la încercare curajul şi protestează, cu inocenţă şi simplitate. Boroboaţele adulţilor sunt taxate fără milă şi fără prea multe explicaţii, iar răzbunarea - oh! ce plăcere! - este arma redutabilă împotriva celor ce nu le sunt pe plac.
Când ieşi din sală nu ştii dacă ţi-a plăcut sau nu piesa. Sunt momente care-ţi merg la suflet, în timp ce altele te enervează de-a binelea. Fiecare final de act este bine punctat printr-o întrebare [cum altfel decât] copilăroasă. Nu trebuie să calculezi sfârşitul, el îţi este aruncat, ca o minge, direct în faţă: "Aceasta e, totuşi, o dramă." Şi toate îţi apar mai clar atunci când ajungi acasă şi întinzi mâna după telecomandă.
Actorii, deşi tineri, au jucat extraordinar. Îi amintesc în mod deosebit pe Ioana Calotă (senzaţională!), Raluca Rusu (diferită), Gabriel Costin (minunat), Claudiu Maier şi Marius Cordoş, dar toţi au fost superbi.
M-am bucurat când am cumpărat biletele. Doream de atâta vreme să văd "Peşte cu mazăre" şi, în sfârşit, aveam drumul deschis. Dar cum, se pare, cele două ingrediente nu sunt pentru farfuria mea, Tamara Creţulescu s-a îmbolnăvit, spectacolul s-a amânat, iar eu am rămas din nou cu speranţa. N-am renunţat şi m-am lăsat pe mâna celor de la Teatrul Metropolis care, lucru de apreciat, nu-ţi trântesc uşa-n nas cu anunţul sec "Spectacolul se amână", ci-ţi oferă ceva la schimb. De data asta a fost "Crima la Howard Johnson."
Intri în sală şi vezi scena pregătită: un pat gata făcut, un dulap, două scaune, o toaletă, un cuier, două ferestre şi două uşi. O cameră de hotel. Mereu aceeaşi pe toată durata spectacolului. Personajele, ştii deja de pe afiş, sunt trei: doi bărbaţi şi-o femeie. Pe parcurs observi că ele, caracterele, apar de fiecare dată câte două, aliate împotriva celui de-al treilea. Ordinea este urmată cu sfinţenie.
Primii care-şi iau camera în primire sunt soţia (Raluca Rusu) şi amantul (Emanuel Pârvu). Victima este soţul (Marius Gâlea), singura lui vină fiind aceea că se îmbracă mereu în maron. Urmează să fie scos din circuit prin înecare doar că, datorită cursurilor de scafandru şi exerciţiilor de respiraţie, osânditul scapă cu viaţă.
Şi cum cel pe care nu-l laşi să moară nu te lasă să trăieşti, soţul se lasă convins de consoartă să-l "sinucidă" pe amant. Doamna a fost înşelată cu asistenta, iar onoarea trebuie spălată. Dar şi acum intervine fastul şi-i scoate omului în cale pervazul larg, numai bun să-ţi lungeşti viaţa pe el.
Într-un târziu, bărbaţii să aliază împotriva EI, cea care a evoluat de la ziare şi reviste la cititul de cărţi, pentru ca mai apoi să devină "o idee". Şi totul din cauza "borcanului" care-a făcut-o din vorbe. Funia cumpărată de la solduri, evident defectă, s-a rupt sub greutatea subţirimii sale, iar cei trei se regăsesc în final pe acelaşi pat, în aceeaşi cameră de hotel, pregătindu-se poate de un nou început. Al relaţiei, bineînţeles.Am văzut în seara asta "Buzunarul cu pâine" la Metropolis. Şi mi-a plăcut mult, foarte, foarte mult. Mi-a plăcut Oana Pellea, mai ales că a reuşit să-şi ţină în frâu ticurile. Mi-a plăcut Sandu Mihai Gruia. Mi-a plăcut echipa formată din cei doi şi modul în care îşi pasează replicile - cu graţie, cu plăcere, cu oarecari reverenţe emoţionale, cu drag. Joacă bine împreună şi se simt confortabil unul în compania celuilalt. Iar asta se vede, se simte.
Mi-a plăcut textul, filozofia din banal şi luarea în derâdere a cotidianului. Amar, dar amuzant. "Bittersweet", cum ar spune englezul. Nu se poate să nu te regăseşti în acest dialog. Nu ai cum să nu faci asocieri - fie cu politica, fie cu socialul, a se citi viaţa parlamentară sau situaţia din sistemul sanitar, ba chiar comportamentul omului de pe stradă care fuge de răspundere, iar atunci când aceasta vine peste el - caută din ochi. Birocraţia măruntă, dar care frământă cel mai mult. Şi care toacă nervi. Nu se formează comitete sau comiţii, dar înţelegi aluzia.
Aşteptam replicile despre câinele căzut în fântână. Au întârziat calculat de mult şi au venit exact atunci când curiozitatea mea ajunsese la limită. Apoi am aşteptat să văd ce treabă are buzunarul cu pâinea. Şi iarăşi explicaţia a venit de la sine. Între două reprize de nerăbdare ai parte de semne de întrebare la adresa propriei persoane şi a atitudinii pe care o adopţi într-o situaţie sau alta.
Pentru ca în final să concluzionezi că viaţa mea, şi-a ta, şi-a ei, şi-a lui are suişuri şi coborâşuri, că cel ce azi e fruncea, mâine poate fi pe fundul puţului. Iar atunci şi acolo se găseşte cineva să se uite de sus la tine şi să-ţi arunce în cap fie o pietricică - un fel de luare a pulsului, fie o fărâmă de pâine - care vine, normal, prea târziu.
Mergeţi şi vedeţi piesa. Cu buzunarele goale, că pâinea o primiţi acolo.
Alte texte, aceeaşi piesă: Jo.
O spune Valea, victima de serviciu din "În rolul victimei" de la Teatrul Metropolis. O piesă în care fiecare actor joacă cel puţin două sau trei roluri, în care râzi de te doare întregul abdomen, lucrat sau nu, în care psihologicul este dincolo de limite de comic, în timp ce moartea, de care fuge toată lumea, este prezentă în fiecare act.
Valea (Marius Manole) locuieşte, ca mai toţi tinerii din ziua de azi, împreună cu părinţii. Vlad Petreanu ar spune că suferă de lene, dar la Valea fobiile sunt problema. Este perfect conştient de asta şi tocmai de aceea fuge. Doar că se ascunde de propria umbră. Mănâncă cu beţişoare în speranţa că până termină el, cineva a spălat deja vasele şi-l scapă astfel de corvoadă. Îi este frică de apă şi tocmai de aceea se duce la piscină minţind că şi-a uitat slipul acasă. Nu este lăsat să intre în bazin, dar el insistă să se arunce cu chiloţii de pe el. "Pedeapsă mai mare nu există", cred cei de la administraţie, "Am scăpat şi de data asta" se bucură el. Şi mai are Valea o problemă. MARE: îi este frică de moarte. Este exact motivul pentru care participă la reconstituiri, iar şi iar, făcând pe victima. Se vaccinează câte un pic, aşa cum singur recunoaşte, făcând lucrurile care nu-i plac pentru ca în timp acestea să nu-i placă mai puţin.
Ni s-a părut grozav spectacolul ăsta, în care totul se succede ca într-un roman al lui Jeffrey Archer, în care suspansul este întreţinut de lumini şi umbre, de sunet şi de proiecţii. Toţi actorii îşi fac treaba minunat. Răzvan Vasilescu, poliţistul important, joacă şi moare de parcă acum ar susţine examenul de intrare la UNATC şi trebuie să arate comisiei că-şi merită locul în bancă. Manole a reuşit să mă convingă de talentul său (l-am mai văzut şi în Iubiri interzise, citiţi aici). Dana Dogaru are câteva momente în care-ţi pune la mare încercare muşchii feţei şi cei abdominali. E bestială. Vlad Logigan mi-a plăcut de data asta, deşi rămăsesem cu o urmă de îndoială după "Ce păcat că-i curvă". Nu mai are mult până să-mi câştige definitiv admiraţia.
Bravo! Tuturor.
Pe cât de liniştită mi s-a părut piesa de ieri, pe atât de zbuciumată a fost cea din seara asta. N-o să înţeleg niciodată de ce tinerii noştri actori vor să ne convingă de capacitatea plămânilor şi de potenţa corzilor lor vocale. Mă rog, fiecare generaţie cu argumentele sale. Încă mai dezbat cu Răzvan ce i-a plăcut lui şi nu mi-a plăcut mie. Rămân totuşi pe poziţii: piesa nu m-a convins.
Dragostea din "Sorry" (rusească) diferă foarte mult de cea din "Opposites Attract" (americană). Cea de-a doua, tradusă şi pusă în scenă de Piersic junior, este pe cale să ajungă şi în România, ţară ce pare să se americanizeze mai mult decât ar fi normal.
Amalgamul de experienţe povestite nu face decât să reflecte relaţiile de cuplu disfuncţionale. Ceartă urmată de sex nebun, relaţii între colegii de serviciu, sex cu ochii pe ceas, relaţii extraconjugale, iubiri imposibile - vă sună cunoscut? Asta vi se arată şi în piesa de faţă. Fraţilor, ferea, în curând vine beleaua şi pe meleagurile carpato-danubiano-pontice. Măcar americanii au terapia inclusă în asigurările de sănătate, noi...
N-am mai fost până aseară la Teatrul Metropolis, însă văd un început promiţător în prima noastră prezenţă acolo, mai ales că piesa de debut a fost "No One".
Melodia de start, puţin cam lungă, ne-a pus iniţial pe gânduri, sentiment dublat şi de limbajul neprelucrat al personajelor. Am trecut, însă, peste impresia de început şi, mulţumită celor patru tineri nebuni, ne-am amorţit prejudecăţile şi-am intrat în viaţa tinerilor din cartier.
Povestea celor patru băieţi porneşte de la ideea înfiinţării unei trupe şi te trage după sine în showbiz, în manevrele de culise mai mult sau mai puţin ortodoxe sau în încercarea omului de a-şi prosti şi minţi semenii. Textul merge până în fundul sufletului, acolo unde zac frustrările traiului alături de părinţi şi unde prietenia şi încrederea în prietenii din copilărie ajung la maturitate, anulând puritatea ce ar trebui să le definească.
Umorul nu este nicidecum unul fin, ci unul cât se poate de popular. Piesa nu-ţi scurmă neuronul, iar muzica te lasă cu greu pe scaun. Este motivul pentru care nu am înţeles reacţia publicului, fiţos şi pretenţios de altfel. Colegii de breaslă par a se ascunde în propria neputinţă de a savura ironia la adresa mediului în care-şi risipesc eforturile profesionale.
Dincolo de volumul prea ridicat al muzicii - ceea ce te lipseşte de înţelesul unor replici, de întârzierea cu care a început spectacolul - explicată în paragraful anterior, de locul strâmt şi de fumul celor care nu înţeleg că în spaţiile publice se strecoară şi nefumători, totul este ok.
Este o piesă pe care vrem s-o mai vedem peste câteva luni.
