Hailateatru s-a mutat în casă nouă. Ca după orice astfel de operaţiune, mai sunt de făcut mici modificări, menite a da spaţiului personalitate şi un pic de suflet. Structura, însă, îşi păstrează caracteristicile: stabilă şi dedicată.
O piesă de David Mamet. Nu aţi auzit de el? Nu cred, nu pot să cred... mai ales dacă poştaşul v-a sunat vreodată la uşă. Iar „Poştaşul sună întotdeauna de două ori”, nu? Voila, scenariul filmului omonim poartă semnătura lui Mamet.
„American Buffalo” este scrisă în 1975, a fost ecranizată în 1996 (cu Dustin Hoffman în rolul lui Teach) şi descrie relaţia dintre patru bărbaţi: Fletcher, Teach, Bob şi Don. Primul este personajul fantomă, care nu apare decât în discuţiile celorlalţi trei, dar pe care-l aştepţi cu sufletul la gură să apară pe scenă.
Don (Gheorghe Ifrim) este patronul asmatic al unui magazin de vechituri, locul de desfăşurare a partidelor nocturne de poker. Bob (Marius Florea Vizante) este omul bun la toate, cam tâmp de felul lui, dar extrem de loial şi de dornic să-şi ajute patronul zgârcit care-i mai dă câte-un sfanţ din când în când. Teach (Vlad Zamfirescu) este partenerul de poker al lui Don şi al lui Fletcher, un pierde-vară oportunist, gata să bage zâzanie între prieteni doar pentru a-şi proteja propriul interes.Replicile spumoase se ţes în jurul unei monede vechi şi fără valoare. Îţi dai seama de importanţa încrederii şi a prieteniei exact din lipsa de însemnătate a bunului respectiv. Cei trei joacă bestial, chiar dacă n-au mai exersat cam de multişor. Croşetează pe text, adaugă lucruri noi, râd unul de celălalt şi se amuză copios de savoarea lui Vizante. Practic, el duce tot greul în spectacol. Te convinge de retard, pentru ca în clipa următoare să-ţi arunce în faţă citatul inteligent de pe capacul borcanului de iaurt ("este benefic sănătăţii"); aduce cu el o sticlă de Cola light pe care-o desface brusc şi care-şi varsă un sfert din conţinut din cauză că a fost agitată. "Au băgat ăştia gaz în ea". Se felicită că a luat un produs light, "altfel ne lipeam cu toţii pe-aici".
Trei actori tineri, talentaţi şi inteligenţi. Primul spectacol în care-mi place Zamfirescu şi nu ştiu al câtâlea în care-i admir pe Ifrim şi pe Vizante. Keep it up, guys!
Apolodor e-un peştişor? Ei, aş, e toată ziua pinguin, născut la Polul Nord. Ca orice pui, chiuleşte de la şcoală, în special de la orele de geografie şi engleză. Îşi dă seama pe parcurs ce mare greşeală a făcut, pentru că porneşte în jurul lumii şi tare i-ar fi prins bine nişte lecţii, acolo.
În periplul său mondial, ca un adevărat ambasador al lumii îngheţate ce este, trece prin Tunisia, prin Mozambic, ba ajunge chiar în Statele Unite ale Americii. Socializează cu maimuţa sau cămila, îl cunoaşte şi pe însuşi tâlharul din Connecticut, dar sufleţelul lui tot la familie a rămas. Doar e puiuţ...
Publicul care-a venit la Act aseară era, în mare majoritate, format din copii de 3-12 ani. Ştiau versurile pe dinafară, se amuzau copios, mai şi dansau unii dintre ei, dar erau din cale-afară de cuminţi. Şi am remarcat un lucru destul de neobişnuit pentru un spectacol la un teatru din Bucureşti: telefoanele mobile nici n-au sunat, nici n-au zbârnâit în poşetele domniţelor. E ceva, nu?
La fel de neobişnuită, ca să nu spun total deplasată, mi s-a părut ieşirea lui Radu Binzaru din cadrul bis-ului: ce-a fost chestia aia cu mitraliera, cu bomba şi mai ales - Allah Akbar? Omule, relax, sunt copii în sală. Au nu vezi, au nu pricepi... dar actorie de-asta... etcaetera, etcaetera.
Da, aşa îşi spune Creatorul de teatru (Marcel Iureş), omul care este ferm convins că le ştie pe toate şi că nimeni altcineva, nici nevasta, nici copiii, nu s-ar putea ridica la nivelul (im)perfecţiunii sale. Este la fel de autodidact ca Sweeney (din Molly Sweeney), doar că Bruscon este pasionat de literatură şi de istorie, nu de ştiinţele exacte.
Am plecat tristă de la piesa asta în pofida faptului că am râs (de fapt, mai mult am zâmbit). Cred că am adoptat atitudinea unui bystander, adică reacţia tipic umană: stai şi te uiţi cum cineva insultă pe altcineva, nu intervii, ba te mai şi amuzi.
Bruscon redă condiţia actorului care a cunoscut libertatea, care a ieşit din lagărul sălii de spectacol şi din închistarea teatrului de stat. Poate să facă ce vrea, deşi nu prea pare să aibă resursele (materiale) necesare. Este dispus să joace oriunde, inclusiv într-o fundatură mizeră de sat, într-un han, la doi paşi de crescătoria de porci. Totul îi pute, totul îl nemulţumeşte şi nimeni nu pare dispus să-l ajute. Stima de sine nu pare deranjată şi îi hărţuieşte permanent pe oameni, pe copiii săi, cu o superioritate bazată pe impresii. Bruscon este acel "ştie tot", "bun la toate", care citeşte mult, dar nu suficient cât să înţeleagă că nu-şi poate trata proprii copii ca pe nişte gunoaie. În capul lui o crede că-i motivează, dar îi umileşte în cel mai grosolan chip.
Un spectacol din care ai ce învăţa dacă vrei, fie de la Marcel Iureş, fie de la Vitalie Bantaş. Cel din urmă mi-a mers la suflet, fiind de o candoare uimitoare.
Începe prin a vorbi cu Dumnezeu. Se plânge de problemele copilăriei, se roagă pentru binele celor care, din punctul ei de vedere, merită să primească un ceva, acolo, neînsemnat, dar important pentru ea. Al doilea interlocutor este miliţianul-şef, cel care conduce secţia şi, implicit, pe cei care-au percheziţionat-o şi-au lăsat-o puţin însărcinată. Pe măsură ce creşte, partenerii ei de dialog se multiplică, se diversifică şi îi complică viaţa. Constanta unică în existenţa Amaliei este respiraţia. Adâncă...
Un premiu UNITER pentru debut, un spectacol care-a fost lucrare de licenţă şi care acum se joacă doar la Act, un timbru vocal şi un volum inexplicabil pentru fizicul ei – toate au un numitor comun: Cristina Casian. O oră şi jumătate de transformare, de tulburare, de copilărie, de maturitate, de bucurie amară, de moarte, de viaţă, de om, de porc, de comunism şi de libertate – asta înseamnă „Amalia respiră adânc”.
Publicul spectacolului ar fi cel cu vârsta cuprinsă între 35 şi 50 de ani. Cei mai tineri nu au conexiuni directe cu perioada de început a piesei, iar cei mai în vârstă ar putea fi încă nostalgici. Dar fiecare persoană care se înscrie în targetul de mai sus se recunoaşte, cel puţin într-un moment, în text.
După "Nasul" lui Gogol a venit vremea lui Quijote, cu al său Sancho Panza, să-şi desfăşoare forţele şi armatele pe scena Teatrului Act. Aceeaşi echipă, Ada Milea şi Bogdan Burlăcianu, acelaşi zâmbet.
Textul este simplu, banal pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale, şi tocmai de aceea pe alocuri dificil de reţinut. Sunt multe perle produse de cultura celor doi şi e musai, pentru cineva care-i iubeşte cu adevărat, să-şi ia hârtie şi creion. Altfel se pierde din savoare.
Don Quijote şi Sancho Panza au devenit personaje celebre în întreaga lume. Mai puţin cunoscute sunt şosetele Marcello şi Bella, dar le veţi descoperi la Act. Dragostea şi apoi ura dintre cei doi ciorapi al căror colorit reflectă natura umană (femeile sunt frumoase şi îmbrăcate colorat, în timp ce bărbaţii sunt terni) sunt purtate către public de cele două picioare ale lui Burlăcianu. Omul este de-a dreptul adorabil: îl vezi cum înfloreşte atunci când exprimă bucurie sau cum se ofileşte când tristeţea îl doboară. Parcă ai admira o mimosa pudica sau, dimpotrivă, i-ai atinge cu brutalitate frunzele.
Ada Milea este o actriţă excepţională, care-şi asumă curajul de a opera laparoscopic piesele clasice. Nu se văd cicatrice, iar câştigul publicului este unul net.
Off topic: îi rog din suflet pe managerii Teatrului Act să le ceară fotografilor ce asistă la premiere să-şi treacă aparetele foto pe modul silent. Beam-urile deranjează de fiecare dată când se focalizează imaginea. Atâta vreme cât nu se înregistrează video, fotografiile pentru mapa de presă trebuie făcute fie înainte, fie după spectacol, nu în timpul acestuia. Iar dacă totuşi se fotografiază sau se filmează, obiectivele sau trepiedele trebuie aşezate în spatele spectatorilor. Altfel, aceştia sunt distraşi de ecranul LCD al camerei foto sau video.
"Cum am putut să pierd o oră pentru un lucru?" Întrebarea îi aparţine Teodorei, o fetiţă de şapte ani, care n-a vrut să stea acasă, să se joace la calculator, ci a venit la Teatrul Act, cu mama ei, să vadă piesa "Ziua de apoi" (The Mercy Seat). Avea câteva luni atunci când au fost doborâţi gemenii World Trade Centre din New York. O întreb dacă ştie ceva despre asta şi-mi răspunde rapid: "Mi-a spus mama în timpul spectacolului". Vor trece ani până să înţeleagă ce s-a întâmplat atunci şi modul în care a schimbat lumea acel eveniment. Lumea şi viaţa celor aproape 3 000 de persoane care-au dispărut după prăbuşirea turnurilor. Piesa nu i-a plăcut din cale-afară, "mai ales că s-a vorbit urât", dar au fost şi momente haioase: "când vorbeau despre hotdog şi cartofi prăjiţi". "Este un spectacol pentru oameni mari, dar nici ei n-ar trebui să se uite, pentru că se vorbeşte urât". 
Pe ecran sunt proiectate ştiri din momentele acelea cutremurătoare. Le-am urmărit atunci îngroziţi şi le revedem de fiecare dată - la televizor sau acum, în spectacol - cu un ghem în stomac. Cel mai greu este pentru părinţii care au copii de vârsta Teodorei şi care trebuie să le explice celor mici mereu, aproape în fiecare zi, ce-a fost atunci. Dar ei sunt departe, dincolo de ocean...
Acolo trăiesc şi cele două personaje ale piesei, Ben (Constantin Diţă) şi Abby (Mihaela Sârbu), colegi de serviciu şi amanţi în timpul liber şi în deplasări. Când s-au prăbuşit turnurile, el ar fi trebuit să fie într-unul dintre ele, mai precis să moară, dar a trecut pe la Abby şi partida de sex i-a salvat viaţa. Nevasta şi cele două fete îl plâng, poate, aşa cum o fac toţi cei care îl cunosc. Ar putea fi un erou dacă nu s-ar ascunde în casa amantei, dar evenimentul - tragic pentru alţii - este scuza perfectă pentru Ben: oricum ar fi vrut să-şi părăsească familia, aşa va fi mai puţin dureros. Pentru el, evident. "Nu toţi cei care-au pierit atunci au fost nişte sfinţi", spune însuşi autorul, Neil LaBute.
Discuţia dintre cei doi te poartă prin aspectele morale, trecând prin pat şi oferind - tipic american - detalii sexuale. Tragedia este, pentru Ben, motiv de bucurie, în timp ce pentru Abby ea separă apele. Tot ceea ce n-a funcţionat, toate discuţiile evitate timp de trei ani de zile, toate motivele de despărţire par să-şi găsească acum oxigenul ce le aprinde.
Deşi piesa nu durează foarte mult, Mihaela Sârbu şi Constantin Diţă nu au suflu şi obosesc repede. Pe la jumătatea piesei încep să se bâlbâie amândoi, în timp ce el este deja ud leoarcă. Este a doua oară când o văd pe MIhaela Sârbu şi nici de data asta nu mi-a lăsat o impresie deosebită. Am văzut-o şi în Shape of Things / Forma lucrurilor şi am avut mereu aceeaşi senzaţie: parcă joacă pe altcineva. Nici Diţă nu a excelat, dar fiind prima întrevedere, îi mai dau o şansă.
Aveam de mult timp o curiozitate: cum joacă Ada Milea? Auzisem şi citisem păreri şi comentarii, mai mult sau mai puţin bazate pe fapte reale sau pe constatări proprii, dar eu cred foarte mult în istorioara cu vulpea şi cu strugurii. Tocmai de aceea m-am bucurat enorm atunci când am fost invitată la premiera piesei "Nasul", o co-producţie a Teatrului Naţional din Sibiu şi a Teatrului Act din Bucureşti: puteam să văd şi să ascult cu ochii, respectiv cu urechile mele, şi abia apoi să-mi exprim punctul de vedere.
Am descoperit doi tineri - o actriţă şi un biolog - deosebit de talentaţi, care se bucură de text şi de muzică, care se simt confortabil pe scenă şi care se ajută reciproc. Dacă Ada Milea nu a fost neapărat o surpriză - prima întâlnire cu ea, de la oarecare distanţă, a fost prin intermediul piesei "În rolul victimei" de la Metropolis - Bogdan Burlăcianu m-a uimit. Nu este actor şi totuşi joacă bine. Nu are trac, nu se încurcă, nu se bâlbâie - ceea ce n-aş putea spune despre o serie de actori profesionişti.
Cei doi transformă "Nasul", povestea neverosimilă a lui Gogol, într-o satiră la adresa valorilor de astăzi. Lipsa nasului pare să afecteze succesul în afaceri, în politică, ba chiar la femei. "Nu se poate trăi fără nas", "nu se poate trăi cu o faţă neverosimil de netedă", după cum nu se poate trăi fără bani (copeicile care sunt numărate fără încetare de parcă Hagi Tudose însuşi ar fi pe scenă).
Cuvintele sunt transformate de Ada Milea şi de Bogdan Burlăcianu în termeni, iar termenii, dragii mei, pot fi carevasăzică interpretaţi de fieşce persoană sau personaj în funcţie de cât de netedă sau pustie este mintea fiecăruia.
"Capra sau cine-i Sylvia" pusă în scenă la Teatrul Act răscoleşte toate resursele de toleranţă umană. Nu este o piesă pe care o poate vedea oricine pentru că sunt persoane care nu înţeleg şi nu acceptă diversitatea sub toate formele sale, inclusiv sexuală.
Fiecare om din preajma noastră are un secret. Nu este nimic neobişnuit în a încerca, din când in când, să-ţi deschizi sufletul în faţa cuiva care CREZI că te va înţelege. În societăţile dezvoltate, acolo unde "epoca emoţiilor de gheaţă" a debutat cu mult timp în urmă, şi spre deosebire de România, ţară în care oamenii îşi mărturisesc nestingheriţi problemele matrimoniale în metrou sau îşi expun cu amănunte istoricul medical în tramvai, lumea apelează la specialişti, la psihoterapeuţi. Dincolo de confidenţialitate, aceştia îţi asigură şi un sfat competent.
Şi acolo, şi aici, există însă cercul de prieteni - tot mic în diametru, e adevărat - sau familia. Este aşa numitul grup de suport, la care putem apela fără programare, dar de la care nu putem aştepta un sfat cu un indice calitativ ridicat.
Martin (Marcel Iureş) este un arhitect de succes, un om rasat, tolerant şi cu mult bun simţ. Tocmai a împlinit 50 de ani şi a fost laureat cu un trofeu important. Moment de sărbătoare pentru oricine, dar nu pentru el. Are ceva pe suflet, iar frământarea îi abate gândurile de la indiferent ce discuţie, chiar şi una domestică. Pare că uită tot, zice că se teme să nu aibă Alzheimer, dar este în fapt copilul care-a spart un vas scump şi nu ştie ce-o să zică mama.
Cum să-i spună soţiei c-o înşeală? Şi mai ales cu cine? Cine-i Sylvia? Îi aruncă o vorbă, dar ea pluteşte fără ţintă în aer. Nevasta Stevie (Emilia Dobrin) îşi lasă soţul să decidă momentul în care i se va destăinui. Adoptă strategia obişnuită, doar este mama unui băiat de 19 ani, Billy (Marius Damian), homosexual. Nasul îi spune ceva, dar este mai important acum să-şi pregătească omul drag pentru interviul programat deja cu Ross (Constantin Drăgănescu), prieten de 40 de ani cu Martin.
Secretul divulgat lui Ross se-ntoarce în casa lui Martin sub forma unei epistole în care-i aşternută intenţia de facere de bine. Urmează consiliul de familie, crizele - normale de altfel -, reproşurile, incapacitatea de a procesa închipuirile ce trec prin mintea soţiei şi a fiului. Câţi oameni din lumea ar accepta zoofilia? Pentru că Sylvia este o capră. Capra de care s-a-ndrăgostit Martin.
Iureş joacă din nou excelent. Deşi răpus emoţional, nu-şi iese din pepeni şi vorbeşte despre iubirea sa cu pasiune, cu tandreţe şi continuă să fie politicos cu toţi cei se răzvrătesc împotriva sa şi-i aruncă vorbe grele. Drăgănescu are momente când este penibil, în timp ce tânărul Damian ne-a lăsat cu gura căscată. Furia era însoţită de un tremur extrem de natural pentru cei ce trec printr-o criză. Grimasele nu erau forţate şi exprimau tonele de emoţii ce-i treceau prin dermă.
S-a terminat şi nu ştiu când. Eram mută de uimire. Nu-mi plăcuse niciodată Marcel Iureş şi am adoptat şi eu strategia lui Valea: m-am expus puţin. Acum n-am niciun regret: Iureş a jucat bestial în Ultima bandă a lui Krapp şi am realizat că nu degeaba a ajuns la Hollywood. Au văzut ăia ceva la el. Şi-au auzit, pentru că vocea l-a ajutat mereu.
Maratonul nostru teatral cunoaşte acum o nouă etapă: Teatrul Act. Am citit multe despre acest loc, dar abia aseară am ajuns la un spectacol. Deşi fusesem în spaţiul respectiv atunci când am luat biletele, nu i-am dat prea multe detalii lui Răzvan, eram curioasă să văd ce spune. "Aici e bine să vin cu cei care suferă de claustrofobie, este un loc perfect pentru o expunere in vivo", a zis el. Mă uit în ochii lui şi văd cum întocmeşte lista. Până la urmă, e bine c-am venit la Act.
Sala este la subsolul unui bloc vechi de pe Calea Victoriei. Am citit undeva, pe net, că odată, chiar în timpul spectacolului, a fost un cutremur. Nu vreau să-mi imaginez ce-o fi fost în stomacul celor zguduiţi. Din bulevard, intri într-un gang, la capătul căruia este o uşă masivă. Închisă. Dar cu interfon. Suni şi ţi se deschide, după care pătrunzi pe nişte coridoare strâmte şi slab luminate. Nu înţelegi dacă clădirea este în renovare sau pur şi simplu se extinde spaţiul locatarilor. Abia când ajungi la subsol realizezi: grinzile şi stâlpii metalici nu sunt acolo de decor, ci pentru susţinerea zdravănă a unui edificiu ce nu pare prea solid.
Intrăm în sală şi ne ocupăm locurile. Stăm pe băncuţe, ca la şcoală. Doar masa din faţă ne lipseşte, să luăm notiţe. Cotul vecinului de scaun îţi intră în coaste când acesta-şi caută prin geantă. Accepţi, nu spui nimic, nici el nu-şi cere scuze, suntem acolo de bună voie, "ne expunem". Banda ne roagă să ne închidem telefoanele, "din respect pentru actori". OK, aici ţi se dau explicaţii, la celelalte teatre doar ţi se recomandă. Până se stinge lumina şi intră actorii, au început deja durerile de spate. Incomod.
"Shape of Things", că la piesa asta am fost aseară, începe într-un muzeu. Doi studenţi, el lucrător acolo, ea vizitatoare, negociază: ea a intrat în spaţiul interzis, el încearcă s-o convingă să-l părăsească de bună voie. Of, şi banca asta, dacă era mai comodă mă simţeam şi eu statuie. Ea, studenta, îi scrie numărul de telefon pe căptuşeala hainei cu spray-ul grafitti, pregătit pentru un "statement". El se grăbeşte să plece, pentru că mai are un job. Şi ea are treabă, dar totul depinde de el. Şi de telefon. Aşa începe proiectul de diplomă.
Orice relaţie implică unele compromisuri. În "Shape of Things", însă, nu ştii care e limita acestora, mai ales că cel care renunţă mereu este el. Carnea şi mintea umană sunt aici materialele de lucru, iar ea, studenta, manipulează cu bună ştiinţă. De dragul artei. Cum orice sacrificiu aduce beneficii, noul lui look începe să atragă simpatia fetelor, dar şi invidia prietenilor. Câţi mai sunt, pentru că se poate renunţa şi la ei.
Nu afli ce notă primeşte studenta pentru sculptura ei naturală, dar vezi că sunt oameni care, auto-intitulându-se artişti, nu pun suflet în ceea ce fac. Doar scopul scuză mijloacele... şi pleci întrebându-te dacă actul în sine a fost creaţie sau disecţie.
Mi-au plăcut foarte mult Şerban Pavlu şi Irina Velcescu. Amândoi au fost foarte, foarte naturali. Mihaela Sârbu a fost bună doar în monologul final, iar Vlad Zamfirescu, despre care-am citit multe lucruri de bine, nu mi-a confirmat aşteptările. I-am apreciat jocul doar în două scene: cea de pe peluză, când îşi fereşte locul operat de frică să nu fie lovit, şi în ultima discuţie purtată cu sursa metamorfozei sale.
