Oameni, lucruri şi formele lor

Maratonul nostru teatral cunoaşte acum o nouă etapă: Teatrul Act. Am citit multe despre acest loc, dar abia aseară am ajuns la un spectacol. Deşi fusesem în spaţiul respectiv atunci când am luat biletele, nu i-am dat prea multe detalii lui Răzvan, eram curioasă să văd ce spune. "Aici e bine să vin cu cei care suferă de claustrofobie, este un loc perfect pentru o expunere in vivo", a zis el. Mă uit în ochii lui şi văd cum întocmeşte lista. Până la urmă, e bine c-am venit la Act.

Sala este la subsolul unui bloc vechi de pe Calea Victoriei. Am citit undeva, pe net, că odată, chiar în timpul spectacolului, a fost un cutremur. Nu vreau să-mi imaginez ce-o fi fost în stomacul celor zguduiţi. Din bulevard, intri într-un gang, la capătul căruia este o uşă masivă. Închisă. Dar cu interfon. Suni şi ţi se deschide, după care pătrunzi pe nişte coridoare strâmte şi slab luminate. Nu înţelegi dacă clădirea este în renovare sau pur şi simplu se extinde spaţiul locatarilor. Abia când ajungi la subsol realizezi: grinzile şi stâlpii metalici nu sunt acolo de decor, ci pentru susţinerea zdravănă a unui edificiu ce nu pare prea solid.

Intrăm în sală şi ne ocupăm locurile. Stăm pe băncuţe, ca la şcoală. Doar masa din faţă ne lipseşte, să luăm notiţe. Cotul vecinului de scaun îţi intră în coaste când acesta-şi caută prin geantă. Accepţi, nu spui nimic, nici el nu-şi cere scuze, suntem acolo de bună voie, "ne expunem". Banda ne roagă să ne închidem telefoanele, "din respect pentru actori". OK, aici ţi se dau explicaţii, la celelalte teatre doar ţi se recomandă. Până se stinge lumina şi intră actorii, au început deja durerile de spate. Incomod.

"Shape of Things", că la piesa asta am fost aseară, începe într-un muzeu. Doi studenţi, el lucrător acolo, ea vizitatoare, negociază: ea a intrat în spaţiul interzis, el încearcă s-o convingă să-l părăsească de bună voie. Of, şi banca asta, dacă era mai comodă mă simţeam şi eu statuie. Ea, studenta, îi scrie numărul de telefon pe căptuşeala hainei cu spray-ul grafitti, pregătit pentru un "statement". El se grăbeşte să plece, pentru că mai are un job. Şi ea are treabă, dar totul depinde de el. Şi de telefon. Aşa începe proiectul de diplomă.
Orice relaţie implică unele compromisuri. În "Shape of Things", însă, nu ştii care e limita acestora, mai ales că cel care renunţă mereu este el. Carnea şi mintea umană sunt aici materialele de lucru, iar ea, studenta, manipulează cu bună ştiinţă. De dragul artei. Cum orice sacrificiu aduce beneficii, noul lui look începe să atragă simpatia fetelor, dar şi invidia prietenilor. Câţi mai sunt, pentru că se poate renunţa şi la ei.

Nu afli ce notă primeşte studenta pentru sculptura ei naturală, dar vezi că sunt oameni care, auto-intitulându-se artişti, nu pun suflet în ceea ce fac. Doar scopul scuză mijloacele... şi pleci întrebându-te dacă actul în sine a fost creaţie sau disecţie.

Mi-au plăcut foarte mult Şerban Pavlu şi Irina Velcescu. Amândoi au fost foarte, foarte naturali. Mihaela Sârbu a fost bună doar în monologul final, iar Vlad Zamfirescu, despre care-am citit multe lucruri de bine, nu mi-a confirmat aşteptările. I-am apreciat jocul doar în două scene: cea de pe peluză, când îşi fereşte locul operat de frică să nu fie lovit, şi în ultima discuţie purtată cu sursa metamorfozei sale.