Hailateatru s-a mutat în casă nouă. Ca după orice astfel de operaţiune, mai sunt de făcut mici modificări, menite a da spaţiului personalitate şi un pic de suflet. Structura, însă, îşi păstrează caracteristicile: stabilă şi dedicată.
Festivalul Blog the Theatre din Graz, Austria, ne oferă posibilitatea de a urmări în direct, pe net, cele trei spectacole româneşti prezentate în concurs. Acestea sunt Re: Re: Re: Hamlet (Maria Manolescu), Buy me with a coffee (Peca Ştefan) şi Scent of a woman (Daniel Popa).
Adresa pe care puteţi intra şi viziona piesele este www.blogtheatre.net, iar programul este următorul:
Doi bărbaţi rataţi, fiecare în felul său, pun la cale o faptă bună. Doar că binele are conotaţii diferite pentru fiecare individ în parte.
Molly (Lelia Ciobotariu) a rămas nevăzătoare pe când avea 10 luni. Mama, bolnavă psihic, nu şi-a bătut prea mult capul cu îngrijirea copilului, sarcina fiind asumată de tatăl judecător. Iar el a învâţat-o atât de bine pe fetiţă să desluşească tot ce o înconjoară, încât Molly a ajuns chiar să "vadă" culorile florilor. La aproape 40 de ani, Molly l-a cunoscut pe Frank Sweeney (Şerban Pavlu), un visător incurabil, un autodidact, un suflet nobil (doar swenney este un spiriduş rasat) care-şi petrece timpul studiind prin biblioteci şi, din când în când, făcând afaceri fără sorţi de izbândă (vezi creşterea albinelor sau a caprelor iraniene). Într-o lună s-au căsătorit, iar Frank şi-a găsit o nouă temă de cercetare: şi-a pus în cap să o scoată pe Molly din lumea fără de imagini şi culoare. A găsit un medic (Victor Rebengiuc) şi împreună au convins-o pe Molly să se opereze la ochi. Chiar dacă din punct de vedere medical operaţia a fost o reuşită, psihicul nu a vrut să iasă din întuneric. Bezna a cuprins-o definitiv pe Molly care a sfârşit într-un spital de nebuni. 
Personajele nu-şi vorbesc între ele, ci se adresează spectatorului de parcă acesta ar fi un jurnalist ce are de scris un articol şi trebuie să-şi verifice informaţia din trei surse. Detaliile de început plictisesc, Frank îşi pierde firul istoriei pe parcurs, încurcându-se în prea multe amănunte, Molly tot învârte scaunele pe scenă, în timp ce doctorul îşi îneacă ratarea în tărie.
Piesa te prinde abia spre final, în ultimele 10 - 15 minute - cam târziu, aş spune. De remarcat scenografia (Andu Dumitrescu), jocul discret de alb-negru pe centru şi micile pete de culoare pe lateral, acolo unde-şi joacă rolurile cei doi bărbaţi cu vederea oarbă. Fundalul, format din linii şi pătrate albe şi negre, crează iluzia optică şi întăresc subiectul piesei.
Anunţam, cu aproximativ trei săptămâni în urmă, noua premieră de la Bulandra: "Moartea unui comis voiajor". Ofeream atunci informaţiile de bază despre textul lui Arthur Miller, despre modul în care a fost primită piesa în străinătate şi citam dintr-un interviu acordat BBC de către autor.
Duminică, 6 aprilie, am ajuns la sala Izvor pentru a mă convinge cu ochii mei dacă versiunea românească va atrage aceleaşi superlative. Aşadar, consideraţiile.
În primul rând, am remarcat modul în care regizorul Felix Alexa a dat senzaţia că împleteşte, pe tot parcursul piesei, vechiul cu noul, transmiţând publicului această combinaţie printr-o serie lungă de mijloace. Aş începe cu textul, scris în 1949, care reflectă climatul de business din perioada respectivă. Problemele suprinse atunci continuă să fie pertinente şi astăzi, când tot mai multe studii arată că stresul la locul de muncă afectează deopotrivă angajaţii şi angajatorii. Iar scena discuţiei dintre patron şi angajat, cu mânuirea camerei video şi bucuria descoperirii minunilor tehnologice sau a noilor produse ce pot fi vândute, urmată de concedierea lui Loman după 36 de ani petrecuţi în slujba unei singure firme, este pentru tot mai multă lume un deja-vu.
În cealaltă parte a scenei, decorurile redau austeritatea casei cumpărate în rate şi în care trăieşte o familie compusă din patru persoane. Cu toţii sunt măcinaţi de halucinaţiile şi de frământările lui Willy (Victor Rebengiuc), comisul voiajor şi capul familiei. Gândurile acestuia sunt transpuse prin mijloace moderne - proiecţii de imagini, chiar de spoturi publicitare -, Linda (Mariana Mihuţ) făcând apel la telecomandă pentru a opri televizorul în condiţiile în care unealta cu pricina a fost inventată abia în 1956 de Eugene Polley.
fotografie preluată de pe site-ul Teatrului Bulandra
Cei doi băieţi ai familiei Loman, Biff (Şerban Pavlu) şi Happy (Marius Chivu) nu sunt cu mult diferiţi de tinerii din ziua de astăzi. Poartă jeans-i şi au preocupări diferite: unul este interesat mai mult de fete, iar celălalt este tânărul rebel care nu-şi găseşte locul în societate. Ambii sunt îngrijoraţi de soarta tatălui, dar fiecare în felul lui. Văzându-i, îţi aduci aminte de povestea cu sarea în bucate şi de cea a fiului rătăcitor.
Şi pentru că am ajuns la capitolul tineri, trebuie să recunosc din nou că Şerban Pavlu m-a impresionat. Prestaţia bună din Shape of Things nu a fost un accident, ci a fost confirmată din plin aseară, mai ales în scena confruntării dintre tată şi fiu. Atunci, practic, am văzut cum se produce transferul între generaţii, Rebengiuc determinându-l pe Pavlu să scoată tot ce are mai bun din el. Cred că este cea mai puternică scenă din tot spectacolul, replicile aruncându-te pur şi simplu în fundul scaunului şi făcând-o pe doamna din dreapta mea să exclame speriată: "Gata, moare!" Se referea, evident, la Willy Loman.
Monologul de rămas bun al Marianei Mihuţ încheie experienţa Miller-iană şi strică machiajul doamnelor din sală. Este, cu siguranţă, un moment care va rămâne în memorie. A noastră şi a Teatrului Bulandra.
Nu ştiu ce m-a deranjat mai mult: faptul că piesa a început cu întârziere (situaţie care tinde să devină obişnuinţă la Bulandra), că majoritatea actorilor nu se ridică la înălţimea predecesorilor lor, că replicile lui Doru Ana şi ale Danielei Nane erau neinteligibile din cauza dicţiei defectuoase, că telefoanele sunau sau vibrau zgomotos în genţile cuconiţelor ieşite în lume sau că, după primul act, în sală a început foşnăiala pungilor de snacks-uri de la bufetul teatrului. Momentele savuroase au fost mult prea puţine în comparaţie cu aşteptările, motiv pentru care am plecat dezamăgită.
Noua producţie este curat semnată de Trahanache (Doru Ana), care şi-a asumat şi rolul de regizor. Un fel de Sergiu Nicolaescu, dar mai actual. Nu obligatoriu mai bun. Este de apreciat, totuşi, modul în care extrage din textul de bază tot ceea ce reprezintă ancoră pentru actualitate. Dacă ar fi reuşit şi să reducă numărul onomatopeelor şi al "ţţţţ"-iturilor care sugerează fiecărui spectator din sală câte ceva, poate aş fi depăşit situaţia.
Decorul şi costumele redau destul de fidel opulenţa fluturată de clasa politică românească de ieri şi de azi. Uneltele uneltirilor sunt şi ele pe scenă - telefoanele mobile (şi fuga după reţea), mobilierul de birou sau laptopurile. Din păcate, spaţiul pentru talent a rămas insuficient, motiv pentru care doar vreo doi-trei actori şi l-au mai adus de-acasă.
Daniela Nane (Zoe) a interpretat excelent momentul în care-şi hidratează mâinile. Cam puţin pentru trei ore de spectacol. Vlad Zamfirescu (Caţavencu) nu se poate debarasa de ticuri şi cred că trebuie să ia urgent măsuri în sensul ăsta. E mult prea tânăr pentru astfel de manifestări. Doru Ana ar trebui să se limiteze la rolul de regizor, cel puţin în cazul de faţă. Cu toată dăscălimea dumnealor, cu toată societatea moftologică a dumnealor... degeaba!
Mi-au plăcut Adrian Ciobanu (Brânzovenescu), fraţii Ifrim (Ghiţă şi cetăţeanul turmentat) şi Tipătescu (Şerban Pavlu).
"O făcurăm şi p-asta... şi tot degeaba." (scena III).
_011.jpg)
foto: Teatrul BulandraÎntr-un interviu acordat în anul 1988 şi citat de BBC, Arthur Miller spunea: "Nu mi-am închipuit niciodată că Moartea unui comis voiajor va lua proporţiile pe care le-a luat. A devenit un mit, nu numai în America, dar şi în multe alte locuri din lume".
Nu întâmplător, pentru că piesa îţi agaţă de gânduri întrebarea "cât valorează viaţa unui om?" Willy constată că familia sa va beneficia mai mult de pe urma poliţei de viaţă decât de pe urma veniturilor nesigure pe care le aduce acasă. De altfel, îi şi spune la un moment dat lui Charley că "în final, ajungi să valorezi mai mult mort decât viu."
Tot BBC spune despre "Moartea unui comis voiajor" că a fost terminată în şase săptămâni şi că a fost extrem de bine primită de critică, imediat după lansarea ei. Vom reveni.
Două scaune, patru scaune, şase scaune, zece scaune, multe scaune în aşteptarea unui orator ale cărui corzi vocale sunt în gât doar de formă. Nu reuşeşte decât să clămpăne, vorba mamei mele. Pereţii camerei imaginate prin decor sunt plini de înscrisuri tremurate, ca şi cum un copil din cursul primar de şcoală şi-ar fi aşternut prima temă pe asfalt. Multe semne de întrebare pe pereţi, multe, foarte multe, puţine cele de exclamare. Multă punctuaţie în piesa asta.
fotografie preluată de pe site-ul Teatrului Bulandra
"Puiuţul" (Răzvan Vasilescu) şi "căcărează lui mică, Semiramida" (Oana Pelea) îşi vorbesc în "Scaunele", dar fiecare o face pe limba lui. Singur ecoul pare să răzbată spre urechea medie, aducând cu el o traducere a frazelor rostite de partener adaptată nevoii şi puterii de înţelegere a celuilalt. Semiramida îşi vede soţul undeva, sus, pe-un piedestal, doar că postarea lui acolo e cam şubredă. "Mareşalul şef, regele şef, zidarul şef" nu e decât un mare biet portar de bloc care, de bătrân ce e, pare c-a dat în mintea copiilor. Fiecare dintre cele două personaje trăieşte în imaginarul propriu, populat de fantome şi de negura ce le învăluie.
Densă negura, atât de groasă că n-am reuşit s-o pătrund. Cred că n-am văzut esenţialul din cauza scaunelor, ca-n proverbul cu pădurea şi copacii. Am mers să văd această piesă după o zi grea de muncă. N-aş arunca totuşi vina exclusiv pe oboseală. Bănuiesc că au fost şi altele motivele pentru care n-am descifrat mesajul, parte dintre acestea fiind independente de capacitatea mea de procesare a codului.
Aseară m-am simţit "spiritualiceşte la degetele picioarelor" scaunelor.
Acum, nu că sunt rea, dar pisica făcea parte din recuzită? Sau din distribuţie? Că nu prea am înţeles rolul traversării scenei de către dânsa fix într-un moment de intensitate maximă pentru actori. Bine, bine, şi pentru spectatori. Iar blana era cam zbârlită, deci sigur ea, cel puţin, a trăit momentul.
Scuzele sau iertarea tind să dispară din vocabularul orăşanului încercat de stres. Tocmai de aceea, piesa "Sorry" de la Bulandra e ruptă, parcă, de normal. Este atât de frumoasă, de liniştită, de bine interpretată încât mai că te ia somnul. Umorul bine plasat printre replici te ţine treaz şi-ţi aminteşte că hazul de necaz este o formă rudimentară de psihoterapie.
Este un spectacol în care nu se ţipă, nu se înjură, iar personajele nu se dezbracă, deşi undeva se distinge parcă tentaţia de-a o face.
Totul inspiră dragoste. O iubire care are un preţ, mai ales că ea s-a născut şi ar putea fi înmormântată în Rusia. Preţul, însă, nu are ca unitate de măsură banii, ce par să nu-i lipsească lui Iuri (Ion Caramitru). Dar ei, banii, indiferent de culoarea şi volumul lor, n-o impresionează pe Inna (Mariana Minuţ). Cu ei poţi cumpără un certificat de deces, poţi capta atenţia şi favorurile corupţilor-săraci, dar în niciun caz nu-ţi permit accesul la fericire.
În primul rând, este foarte scurtă - durează cam o oră şi un sfert. este una dintre acele poveşti pe care le citim seara, înainte de culcare şi din care nu rămânem cu foarte multe. Decât eventual îl convingem pe moş Ene să-şi grăbească pasul. Pentru a înţelege povestea din spatele poveştii evreieşti trebuie să ai o oarecare cultură evreiască sau să fi răsfoit cel puţin o dată Talmudul. Fără aceste cerinţe de bază, învăţămintele Rabinului se pierd în tusea nestăpânită a unui spectator sau în sunetele unui telefon ce pare să nu fi avut opţiunea "off".
foto: www.bulandra.ro
