www.hailateatru.ro

www.hailateatru.ro
Toate materialele de pe acest blog, plus multe altele, noi, pot fi gasite acum pe www.hailateatru.ro
Se afișează postările cu eticheta Naţional. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Naţional. Afișați toate postările

duminică, 17 februarie 2008

"Noiembrie" e spre sfârşitul anului

În calendar, luna noiembrie îşi are locul spre sfârşitul anului. Nu-i chiar cea din urmă, aşa cum piesa de teatru "Noiembrie" nu este ultima în care joacă Olga Tudorache. Dar este una spre final. Acesta să fie şi motivul pentru care actorii tot potriveau ceasul? Să-l fi dat ei, oare, mereu înapoi?!

fotografie preluată de pe site-ul Teatrul Naţional din Bucureşti

Olga Tudorache joacă alături de studenta sa, Cecilia Bârbora. Respectul şi variaţiunile sale au licărit în ochii lor, dar aici dragostea era cea care trebuia să transpară. Rolul de actriţă-mamă nu o prinde foarte bine pe Olga Tudorache, ea interpretând excelent ca mamă de voievozi. Autoritatea a fost întotdeauna un atribut al ei şi încă este valid, chiar şi la vârsta atât înaintată.

Am citit că scenariul a fost scris special pentru ea. Scris cu sfială, aş spune eu, pentru că un text bun ar fi scos din Olga Turodache mai mult, adică exact ce aşteptam de la o mare actriţă. Piesa nu este slabă, dar nici nu ne-a dat pe spate. Dacă vreţi s-o vedeţi, setaţi-vă aşteptările pe poziţia "mediu".

sâmbătă, 16 februarie 2008

Şi actorii mor, nu-i aşa?

Dacă nu sunteţi pregătiţi să plângeţi cu toate lacrimile din cămară şi să râdeţi în timp ce vi le înghiţiţi, nu mergeţi la piesa asta. Ce ironie, când suntem copii ne dorim să creştem cât mai repede, dar când ajungem la maturitate şi ne privim viitorul în ochi, plângem. Abia atunci conştientizăm ce ne-am dorit şi ce-am primit de fapt.

Vine o vreme, în viaţă, când tot ce spui despre tine este la timpul trecut: "am fost", "am făcut", "am greşit", "ar fi trebuit să...". Nu este o perioadă tocmai fericită, mai ales dacă eşti singur, fără o leţcaie în cont şi fără un sprijin lângă tine.

"Arlechinul" este, în viziunea Teatrului Naţional, un cimitir al elefanţilor, un loc în care fostele "cele mai" (frumoase, adorate şi răsfăţate actriţe) vin să-şi petreacă ultima perioadă din viaţă. Sau să intre pe o nouă scenă...


fotografie preluată de pe site-ul Teatrului Naţional Bucureşti

Marile doamne ale scenei şi ecranului, mare sau mic, îşi pun la un loc talentul ieşit din comun şi ilustrează perfect viitorul atât de prezent şi tinereţea din bătrâneţe. Este o poveste sau este viaţa însăşi? Imaginea din oglindă e pură imaginaţie sau este reflectarea propriului chip?

Tamara Buciuceanu-Botez, Rodica Popescu-Bitănescu, Simona Bondoc, Aimee Iacobescu, Ioana Bulcă şi revelaţia spectacolului, Raluca Zamfirescu (care este pur şi simplu senzaţională), vă vor stoarce ochii şi vă vor face să zâmbiţi, întrebându-vă: eu cum naiba o să arăt şi ce dracu` mă fac?
Într-un spectacol pe care este păcat să-l pierdeţi.

vineri, 8 februarie 2008

O istorie a comunismului prost povestită

Este prima dată când ne întoarcem acasă fără a avea nimic a ne spune. Am plecat de la Naţional, unde am văzut "Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal" şi până la Operă nici eu, nici Răzvan, n-am scos un cuvânt.

Îmi aduc aminte că, înainte de 1989, spitalele de boli psihice erau pline de persoane inteligente, culte, rafinate. Ba atunci când simţeau că li se coace ceva, nu puţini erau cei ce se pensionau pe caz de boală mintală. Un spital specializat era un refugiu. Tocmai de aceea nu văd de ce punerea în scenă nu a redat nimic din calităţile celor ascunşi lumii. În afara bigotismului pe care îl manifestau câţiva indivizi faţă de un conducător mult-iubit, nimic. NIMIC.

Un Claudiu Bleonţ care m-a dezamăgit - este la ani lumină de rolul senzaţional din "Harap Alb", o Florina Cercel care-şi pierde vocea şi nici nu ţine minte, nici nu poate să-şi joace rolul de beţivă, o Medeea Marinescu care n-are nicio vină că face parte din echipă şi mulţi alţii care... erau şi ei prezenţi pe scenă.

Una dintre cele mai slabe, ca să nu zic proaste, piese de teatru văzute de noi.

Sâmbătă, duminică, luni

Masa duminicală este cel mai bun pretext pentru o prespălare, spălare şi clătire zdravănă a rufelor în familie. Specialitatea casei este întotdeauna prilej de dispută, iar atunci când bucatele gătite de noră sunt apreciate şi lăudate de tata-socru, mama-soacră îşi modifică radical comportamentul faţă de soţ. Nu îi mai calcă cămăşile, nu îi mai pregăteşte hainele de dimineaţă, nu îi mai face poftele. Şi domnilor, nu cumva să nu apreciaţi mâncarea făcută de nevastă, că v-aţi dat foc la valiză. Supărarea durează şi luni de zile şi clar n-o să aveţi habar de unde vi se trage.

fotografie preluată de pe site-ul Teatrului Naţional Bucureşti

"Sâmbătă, duminică, luni" de la Naţional este o piesă excelentă, alertă, jucată formidabil. Încă o dovadă că "generaţia de aur" nu a fost poleită degeaba. Merită citaţi Costel Constantin, Matei Alexandru, Ileana-Stana Ionescu, Cecilia Bârbora, Traian Stănescu, Marius Rizea.

miercuri, 6 februarie 2008

Ce ne opreşte să iubim?

Oameni deosebit de inteligenţi, trăiesc într-o ţară care este poate cea mai avansată din punct de vedere tehnologic: Japonia. O cultură pe care o înţelegi cu greu, indiferent câte cărţi ai citit şi câţi japonezi ţi-au trecut prin raza vizuală de-a lungul peregrinărilor internaţionale. Turistul japonez are, de obicei, o vârstă înaintată. Dar nu cumva sunt tot mai puţini şi tot mai bătrâni cei ce zburdă liberi prin lume cu aparatele agăţate de gât?!

fotografie preluată de pe site-ul Teatrului Naţional Bucureşti

"Iubirile interzise" de la Naţional îţi înfăţişează labilitatea psihică a (încă) tânărului japonez. Mai munceşte acesta până moare? Nicidecum. Se schimbă şi acolo mentalităţi.

Două poveşti
O prea-frumoasă fostă gheişă (Hanako) frânge tradiţia şi se îndrăgosteşte. Este cumpărată de o pictoriţă (Jitsuko) in her 40s. Aceasta sfârşeşte prin a se înamora, la rândul ei, de bunul achiziţionat. Egoismul şi dorinţa de a-şi apăra binele propriu este mai presus de nevoile şi de dorinţele altcuiva, iar pictoriţa a învăţat cum să-şi apere liniştea. Boala psihică a gheişei o scuteşte de neplăceri şi îi redă încrederea că nimeni şi nimic nu-i poate lua bibeloul din casă.

fotografie preluată de pe site-ul Teatrului Naţional Bucureşti

Cea de-a doua poveste este a unui frate ce-şi exploatează sora. Cine este victima? Cine este fericit? Cine iubeşte cu adevărat? Cum să defineşti sentimentele ilustrate? Sora (Fumiko) este dispusă să sacrifice orice numai să-şi vadă fratele (Yuichi) fericit. Îşi vinde trupul, fără a-şi mânji sufletul. Renunţă la orice bun şi se lasă calcată în picioare fără a fi victimă. Dar "totul" nu este suficient pentru bietul frate care ajunge să-şi ucidă sora, ba chiar să-şi împingă iubita spre suicid, sperând că mintea sa bolnavă va înceta să-l mai chinuie. Un Marius Manole care joacă excelent şi o Carmen Ungureanu care spune multe în extrem de puţine cuvinte.

O piesă minunată.