Hailateatru s-a mutat în casă nouă. Ca după orice astfel de operaţiune, mai sunt de făcut mici modificări, menite a da spaţiului personalitate şi un pic de suflet. Structura, însă, îşi păstrează caracteristicile: stabilă şi dedicată.
Am ezitat mult timp înainte de a pune pe blog acest post tocmai pentru că iubesc teatrul şi apreciez talentul şi munca celor din breaslă, fie că este vorba despre actori, regizori, scenarişti sau scenografi. Dar până la a invita oamenii la teatru, instituţia trebuie să ofere clienţilor săi nişte condiţii minime de confort. Altfel, lamentările de genul „nu vine lumea” sunt false şi incorecte.
Am intrat în multe săli de spectacol şi am cumpărat bilete inclusiv la piese proaste, cu cronici mai mult decât nefavorabile. Niciodată, însă, nu am ieşit din sală înainte de final, nici măcar în cazul piesei „Istoria comunismului...” de la Naţional, care e cel mai prost spectacol văzut în ultimii ani. Am considerat că se cuvine să rabd tocmai din respect şi dragoste de teatru.
După ce am mers la sala Horia Lovinescu de la Nottara, însă, toate sentimentele frumoase s-au spulberat. În primul rând, chiar de la intrare te izbeşte senzaţia că ai pătruns într-un hotel vechi şi prost întreţinut din Vatra Dornei, destinat exclusiv pensionarilor care trăiesc din sume mizerabile şi care nu se plâng niciodată, nici măcar atunci când sunt trataţi cu dispreţ. Scaunele sunt împodobite cu acea tapiţerie roşie, murdară şi tocită care ne aminteşte de vremurile pre-decembriste. În afară de asta, sunt prost montate, respectând şi mărind panta podelei într-un sens absolut nesănătos.
Pentru cei ce n-au mai trecut de mult timp pragul acestei săli, le recomand să facă mai întâi un exerciţiu: să se aşeze pe cea mai proastă bancă de lemn pe care o găsesc într-un parc, aplecaţi spre faţă, cu picioarele cât mai adunate pe lângă corp şi să stea aşa preţ de 15 minute. Fără să se mişte. Dacă trec de acest calvar, să repete exerciţiul, dar să creasă treptat durata expunerii. Cine atinge două ore, poate să meargă liniştit la orice piesă de la sala Horia Lovinescu.
Nu cred că mai contează ce se joacă pe scenă dacă te dor toate oasele, iar situaţia i-a afectat deopotrivă pe copiii şi pe adulţii care-au venit să vadă săptămâna asta „Un pensionar fatal”. În timpul reprezentaţiei, toată lumea s-a foit pe scaune şi toţi cei prezenţi s-au bucurat de pauza dintre cele două acte aşa cum se bucură sportivii de masajul oferit la finalul unei curse istovitoare.
Cei care au avut locuri pe rândul 13 au primit şi un bonus: scaunele 7 şi 8 fiind rupte, presiunea exercitată asupra coloanei vertebrale a fost una sporită.
La pauză am plecat, făcând pe stradă câteva mişcări pentru a ne putem dezmorţi vertebrele. Mersul cu 137 şi scaunul din acest autobuz au fost un deliciu. Acum mulţumesc Primăriei Capitalei şi RATB pentru că au modernizat parcul auto.
Am rămas datoare cu o piesă pe care am văzut-o pe 13 aprilie la Nottara, dar despre care n-am aşternut încă nimic pe blog. Am vrut să păstrez ceva mai mult impresiile pentru mine, mai ales că au fost foarte bune.
Este vorba despre “Variaţiunile enigmatice” interpretate de Alexandru Repan şi de Mircea Diaconu. Verdictul? Piesa este în prima jumătate a clasamentului preferinţelor, iar cei doi sunt cu adevărat buni. Singurul minus ar fi al sălii, din două motive: primul este mirosul persistent de lac proaspăt (podeaua sălii a fost refăcută, probabil, de curând, iar lacul folosit la lustruit nu a fost unul ecologic, din care cauză “aurolacul” o să vă cam înece din când în când); în al doilea rând, aceeaşi podea amplifică sunetul scos de tocurile doamnelor şi zgomotul scaunelor mutate din loc, ceea ce deranjeaza enorm.
foto: Teatrul Nottara
Revenind la piesă: subiectul principal este dragostea a doi bărbaţi pentru o femeie. Pentru aceeaşi femeie. “Urâtă, dar atrăgătoare tocmai prin urâţenia ei”, explică Repan (mă rog, Schmitt), care şi filozofează puţin pe tema asta.
Un scriitor faimos (Alexandru Repan) se ascunde de lume pe o insulă. Cincisprezece ani fuge de el însuşi şi de dragostea lui, dar în sufletul său iubirea pentru Helene e ca un foc în şemineu: liniştit când îl priveşti de la distanţă, dogoritor dacă te apropii şi periculos dacă deschizi uşa.
Un ziarist [închipuit] (Mircea Diaconu) îl vizitează pentru a-i lua un interviu. Omul pitulat a scris un volum în care publică corespondenţa dintre el şi cea care i-a cotropit gândurile, iar cartea a fost premiată. De aici, textul te poartă în tangajul vaporului pe o mare agitată. Ai senzaţia că eşti pe un culoar strâmt şi, din cauza curentului, eşti aruncat cu capul când de peretele cabinei, când de hublou. Râzi cu poftă, dar plăteşti amarnic, pentru că scenariul te abandonează apoi pe un mal de tristeţe. O tristeţe profundă cât boala care macină: cancerul. Repan şi Diaconu te scot imediat la aer, implantându-ţi din nou zâmbetul [vai, cât de amar!] pe faţă, iar finalul – unul mai mult sugerat – este despre...
Dar o să descoperiti singuri.
