No one sau nimeni decât altul

N-am mai fost până aseară la Teatrul Metropolis, însă văd un început promiţător în prima noastră prezenţă acolo, mai ales că piesa de debut a fost "No One".

Melodia de start, puţin cam lungă, ne-a pus iniţial pe gânduri, sentiment dublat şi de limbajul neprelucrat al personajelor. Am trecut, însă, peste impresia de început şi, mulţumită celor patru tineri nebuni, ne-am amorţit prejudecăţile şi-am intrat în viaţa tinerilor din cartier.

Povestea celor patru băieţi porneşte de la ideea înfiinţării unei trupe şi te trage după sine în showbiz, în manevrele de culise mai mult sau mai puţin ortodoxe sau în încercarea omului de a-şi prosti şi minţi semenii. Textul merge până în fundul sufletului, acolo unde zac frustrările traiului alături de părinţi şi unde prietenia şi încrederea în prietenii din copilărie ajung la maturitate, anulând puritatea ce ar trebui să le definească.

Umorul nu este nicidecum unul fin, ci unul cât se poate de popular. Piesa nu-ţi scurmă neuronul, iar muzica te lasă cu greu pe scaun. Este motivul pentru care nu am înţeles reacţia publicului, fiţos şi pretenţios de altfel. Colegii de breaslă par a se ascunde în propria neputinţă de a savura ironia la adresa mediului în care-şi risipesc eforturile profesionale.

Dincolo de volumul prea ridicat al muzicii - ceea ce te lipseşte de înţelesul unor replici, de întârzierea cu care a început spectacolul - explicată în paragraful anterior, de locul strâmt şi de fumul celor care nu înţeleg că în spaţiile publice se strecoară şi nefumători, totul este ok.

Este o piesă pe care vrem s-o mai vedem peste câteva luni.