Amalia respiră... perfect!

Începe prin a vorbi cu Dumnezeu. Se plânge de problemele copilăriei, se roagă pentru binele celor care, din punctul ei de vedere, merită să primească un ceva, acolo, neînsemnat, dar important pentru ea. Al doilea interlocutor este miliţianul-şef, cel care conduce secţia şi, implicit, pe cei care-au percheziţionat-o şi-au lăsat-o puţin însărcinată. Pe măsură ce creşte, partenerii ei de dialog se multiplică, se diversifică şi îi complică viaţa. Constanta unică în existenţa Amaliei este respiraţia. Adâncă...

Un premiu UNITER pentru debut, un spectacol care-a fost lucrare de licenţă şi care acum se joacă doar la Act, un timbru vocal şi un volum inexplicabil pentru fizicul ei – toate au un numitor comun: Cristina Casian. O oră şi jumătate de transformare, de tulburare, de copilărie, de maturitate, de bucurie amară, de moarte, de viaţă, de om, de porc, de comunism şi de libertate – asta înseamnă „Amalia respiră adânc”.

Publicul spectacolului ar fi cel cu vârsta cuprinsă între 35 şi 50 de ani. Cei mai tineri nu au conexiuni directe cu perioada de început a piesei, iar cei mai în vârstă ar putea fi încă nostalgici. Dar fiecare persoană care se înscrie în targetul de mai sus se recunoaşte, cel puţin într-un moment, în text.

Nu ştii ce te impresionează cel mai mult: scenariul sau artista. Şi nici nu le poţi desprinde, pentru că cele două sunt într-o simbioză atât de perfectă încât nu cred că ar putea să funcţioneze separat.