Verişoară, vor să plece!

Cu această replică, Doris (Delia Nartea) îşi face debutul pe scenă. Şi-a dorit să scape de mizerie, nu prea le are cu munca, aşa că singura ei şansă este aceea de a deveni actriţă. Pleacă din micul orăşel de provincie la Berlin şi profită din plin de un "casting". Scopul scuză mijloacele, nu tocmai ortodoxe, ea încuindu-şi concurenţa în budă şi punându-l pe regizor în faţa alternativei de ultim moment.


Succesul ei este bazat pe favoruri sexuale, bărbaţii galanţi fiind atraşi de tinereţea ei. Numai că fiecare experienţă "actoricească" o aruncă pe Doris înapoi, în gară, tot pe valiza de lemn cu care a plecat de acasă. Doar conţinutul acesteia se mai îmbogăţeşte din când în când, fie cu o cămăşuţă de mătase naturală, fie cu o hăinuţă de blană sustrasă de la garderoba teatrului.

Tot în gară o găseşte şi Ernst (Alexandru Conovaru), bărbatul îndrăgostit lulea, timid peste măsură şi părăsit de iubită. Nu-i place singurătatea şi decide să ia cu el acasă sufletul disponibil pe peron. După un timp, Doris realizează ce-ar avea cu adevărat de pierdut şi începe chiar să-i spele hainele şi să-i coasă ciorapii sau nasturii. Degeaba: oricât efort ar depune ea, locul din inima lui este deja ocupat, fără şanse reale de vacantare.

Aproape 90% din piesa "Fata de mătase artificială" de la Teatrul de Comedie este monolog, Delia Nartea intrând fără mare greutate în pielea personajului. Trece uşor dintr-o trăire în alta şi-i citeşti în ochii mari plăcerea de a interacţiona, în felul ei, cu publicul. Reacţiile acestuia o alimentează şi-i vezi imediat licărirea de energie după un hohot de râs. Conovaru, deşi are un rol pasager, este subtil şi plăcut. Nu este frustrat şi-o pune şi mai mult în evidenţă pe Nartea.

O piesă frumoasă, liniştită, chiar banală dacă cei doi n-ar transforma textul cu foiţa lor de talent.