Unii pierd timpul toată viaţa, alţii şi-o recapătă într-o secundă

"Cum am putut să pierd o oră pentru un lucru?" Întrebarea îi aparţine Teodorei, o fetiţă de şapte ani, care n-a vrut să stea acasă, să se joace la calculator, ci a venit la Teatrul Act, cu mama ei, să vadă piesa "Ziua de apoi" (The Mercy Seat). Avea câteva luni atunci când au fost doborâţi gemenii World Trade Centre din New York. O întreb dacă ştie ceva despre asta şi-mi răspunde rapid: "Mi-a spus mama în timpul spectacolului". Vor trece ani până să înţeleagă ce s-a întâmplat atunci şi modul în care a schimbat lumea acel eveniment. Lumea şi viaţa celor aproape 3 000 de persoane care-au dispărut după prăbuşirea turnurilor. Piesa nu i-a plăcut din cale-afară, "mai ales că s-a vorbit urât", dar au fost şi momente haioase: "când vorbeau despre hotdog şi cartofi prăjiţi". "Este un spectacol pentru oameni mari, dar nici ei n-ar trebui să se uite, pentru că se vorbeşte urât".

Pe ecran sunt proiectate ştiri din momentele acelea cutremurătoare. Le-am urmărit atunci îngroziţi şi le revedem de fiecare dată - la televizor sau acum, în spectacol - cu un ghem în stomac. Cel mai greu este pentru părinţii care au copii de vârsta Teodorei şi care trebuie să le explice celor mici mereu, aproape în fiecare zi, ce-a fost atunci. Dar ei sunt departe, dincolo de ocean...

Acolo trăiesc şi cele două personaje ale piesei, Ben (Constantin Diţă) şi Abby (Mihaela Sârbu), colegi de serviciu şi amanţi în timpul liber şi în deplasări. Când s-au prăbuşit turnurile, el ar fi trebuit să fie într-unul dintre ele, mai precis să moară, dar a trecut pe la Abby şi partida de sex i-a salvat viaţa. Nevasta şi cele două fete îl plâng, poate, aşa cum o fac toţi cei care îl cunosc. Ar putea fi un erou dacă nu s-ar ascunde în casa amantei, dar evenimentul - tragic pentru alţii - este scuza perfectă pentru Ben: oricum ar fi vrut să-şi părăsească familia, aşa va fi mai puţin dureros. Pentru el, evident. "Nu toţi cei care-au pierit atunci au fost nişte sfinţi", spune însuşi autorul, Neil LaBute.

Discuţia dintre cei doi te poartă prin aspectele morale, trecând prin pat şi oferind - tipic american - detalii sexuale. Tragedia este, pentru Ben, motiv de bucurie, în timp ce pentru Abby ea separă apele. Tot ceea ce n-a funcţionat, toate discuţiile evitate timp de trei ani de zile, toate motivele de despărţire par să-şi găsească acum oxigenul ce le aprinde.

Deşi piesa nu durează foarte mult, Mihaela Sârbu şi Constantin Diţă nu au suflu şi obosesc repede. Pe la jumătatea piesei încep să se bâlbâie amândoi, în timp ce el este deja ud leoarcă. Este a doua oară când o văd pe MIhaela Sârbu şi nici de data asta nu mi-a lăsat o impresie deosebită. Am văzut-o şi în Shape of Things / Forma lucrurilor şi am avut mereu aceeaşi senzaţie: parcă joacă pe altcineva. Nici Diţă nu a excelat, dar fiind prima întrevedere, îi mai dau o şansă.