Victime pe rând călăi

M-am bucurat când am cumpărat biletele. Doream de atâta vreme să văd "Peşte cu mazăre" şi, în sfârşit, aveam drumul deschis. Dar cum, se pare, cele două ingrediente nu sunt pentru farfuria mea, Tamara Creţulescu s-a îmbolnăvit, spectacolul s-a amânat, iar eu am rămas din nou cu speranţa. N-am renunţat şi m-am lăsat pe mâna celor de la Teatrul Metropolis care, lucru de apreciat, nu-ţi trântesc uşa-n nas cu anunţul sec "Spectacolul se amână", ci-ţi oferă ceva la schimb. De data asta a fost "Crima la Howard Johnson."

Intri în sală şi vezi scena pregătită: un pat gata făcut, un dulap, două scaune, o toaletă, un cuier, două ferestre şi două uşi. O cameră de hotel. Mereu aceeaşi pe toată durata spectacolului. Personajele, ştii deja de pe afiş, sunt trei: doi bărbaţi şi-o femeie. Pe parcurs observi că ele, caracterele, apar de fiecare dată câte două, aliate împotriva celui de-al treilea. Ordinea este urmată cu sfinţenie.

Primii care-şi iau camera în primire sunt soţia (Raluca Rusu) şi amantul (Emanuel Pârvu). Victima este soţul (Marius Gâlea), singura lui vină fiind aceea că se îmbracă mereu în maron. Urmează să fie scos din circuit prin înecare doar că, datorită cursurilor de scafandru şi exerciţiilor de respiraţie, osânditul scapă cu viaţă.

Şi cum cel pe care nu-l laşi să moară nu te lasă să trăieşti, soţul se lasă convins de consoartă să-l "sinucidă" pe amant. Doamna a fost înşelată cu asistenta, iar onoarea trebuie spălată. Dar şi acum intervine fastul şi-i scoate omului în cale pervazul larg, numai bun să-ţi lungeşti viaţa pe el.

Într-un târziu, bărbaţii să aliază împotriva EI, cea care a evoluat de la ziare şi reviste la cititul de cărţi, pentru ca mai apoi să devină "o idee". Şi totul din cauza "borcanului" care-a făcut-o din vorbe. Funia cumpărată de la solduri, evident defectă, s-a rupt sub greutatea subţirimii sale, iar cei trei se regăsesc în final pe acelaşi pat, în aceeaşi cameră de hotel, pregătindu-se poate de un nou început. Al relaţiei, bineînţeles.

Cam acestea sunt liniile generale ale unei piese pline de haz, de viaţă, de replici spumoase, uneori chiar şi de improvizaţie. Actorii joacă de plăcere şi nu par a depune vreun efort ieşit din comun. Ceea ce nu e tocmai la îndemâna oricui. Textul este simplist, iar traducerea este foarte bine adaptată contextului local. Ritmul este alert, iar pauzele pentru micile retuşuri ale decorului sunt umplute cu o muzică pe care o savurezi. O piesă ce-ţi oferă, după o săptămână istovitoare de muncă, suficientă energie cât să mai mergi la teatru încă o dată în timpul weekend-ului. Sau săptămâna următoare...