Dur Dur D'être Bebé

Mai ţineţi minte cât de greu era în copilărie atunci când ne frământau întrebările, iar mama sau tata fie ne pasau de la unul la altul, fie ne trimiteau la culcare? Observaţi cât de dificil este astăzi să răspunzi la întrebarea atât de simplă în aparenţă, dar cumplit de serioasă a unui ţânc? Totul este altfel în lumea copiilor, totul este diferit în lumea noastră şi totul, dar absolut totul se modifică de la o zi la alta, de la o clipa la alta, complicându-ne existenţa. A noastră, dar mai ales a copiilor noştri. Sunt părinţi care se miră sau îşi manifestă neputinţa când copilul fie fuge de acasă, fie se omoară. Adică mult prea târziu... Piesa asta este pentru ei.


"Copiii la putere" (Teatrul Metropolis) te scoate din minţi exact ca un puşti care nu conteneşte cu "de ce"-urile sale. El, săracul, e adorabil, dar tu pur şi simplu nu mai poţi. El vrea să afle, tu eşti sătul de ale tale. El vrea să descopere, tu vrei să taci. El vrea să vadă, tu vrei să te ascunzi. El vrea să se joace, tu eşti deja obosit. Iar dacă puştiul mai este şi unul diferit de toţi ceilalţi de vârsta lui, sănătatea ta mintală este deja în pericol.

Victor (Gabriel Costin) este un astfel de copil. Împlineşte nouă ani, dar arată - poate şi gândeşte - ca unul de 26. Vede şi înţelege tot, deşi părinţii îl tratează, din punctul lor de vedere, normal. Nu-i percep, din păcate, nevoile reale, aşa cum mulţi părinţi din ziua de azi nu pricep că "normalul" lor nu este unul universal valabil, iar adevărul nu este obligatoriu cel pe care-l posedă ei.

Orice vorbă, orice gest al părinţilor lui Victor şi al prietenilor acestora este disecat de marele micuţ şi de prietena lui, Esther (Raluca Rusu). Unda laser din privirile lor trece de orice barieră emoţională şi când li se cere să spună o poezie - amănunt devenit deja simbol în existenţa fiecărui copil - îşi pun la încercare curajul şi protestează, cu inocenţă şi simplitate. Boroboaţele adulţilor sunt taxate fără milă şi fără prea multe explicaţii, iar răzbunarea - oh! ce plăcere! - este arma redutabilă împotriva celor ce nu le sunt pe plac.

Când ieşi din sală nu ştii dacă ţi-a plăcut sau nu piesa. Sunt momente care-ţi merg la suflet, în timp ce altele te enervează de-a binelea. Fiecare final de act este bine punctat printr-o întrebare [cum altfel decât] copilăroasă. Nu trebuie să calculezi sfârşitul, el îţi este aruncat, ca o minge, direct în faţă: "Aceasta e, totuşi, o dramă." Şi toate îţi apar mai clar atunci când ajungi acasă şi întinzi mâna după telecomandă.

Actorii, deşi tineri, au jucat extraordinar. Îi amintesc în mod deosebit pe Ioana Calotă (senzaţională!), Raluca Rusu (diferită), Gabriel Costin (minunat), Claudiu Maier şi Marius Cordoş, dar toţi au fost superbi.