Ironia de batjocură

Dacă ar fi trăit în zilele noastre, Jacques şi-ar fi petrecut majoritatea timpului fie în faţa calculatorului, fie la televizor. Dar Jacques-ul de la Teatrul Mic se ascunde într-un spaţiu aseptic şi citeşte. Nu-i trebuie nimic, nici cartofi, nici slănină, ci doar cuvinte, hrană pentru suflet. Plasa de ţânţari îl protejează de pălăvrăgeala fără rost din jurul şi de pe seama lui.


Ionesco face din nou haz de valorile tradiţionale şi de nevoile curente ale celulei de bază a societăţii. Bunicii par necopţi, în timp ce copiii sunt mai maturi decât părinţii. Aceştia ar vrea să-l căsătorească pe Jacques şi încearcă să-l ispitească, dar oricât de frumoasă e ea şi oricât de bună i-ar fi familia (în accepţiunea actuală, o familie bună este cea care are case şi maşini), dacă mireasa n-are trei nasuri, nu-i de soi. Poate să aibă ea şi pulpiţă, şi costiţă, nu-i corespunzătoare şi basta. Dar mireasa uimeşte: este citită, vorbitoare de păsărească, are imaginaţie bogată şi ştie să spună poveşti cu tropa-trop şi căţei.

Mi-au plăcut: Roberta şi Jacqueline, focul creat în jurul poveştii istorisită de Roberta (am avut senzaţia că ne aflăm cu toţii în peştera Focul Viu, la miez de zi), spaţiul intim al lui Jacques. Mi-au displăcut poantele deja răsuflate ale lui Radu Gheorghe.