Ţesătorul de intrigi

Da, aşa îşi spune Creatorul de teatru (Marcel Iureş), omul care este ferm convins că le ştie pe toate şi că nimeni altcineva, nici nevasta, nici copiii, nu s-ar putea ridica la nivelul (im)perfecţiunii sale. Este la fel de autodidact ca Sweeney (din Molly Sweeney), doar că Bruscon este pasionat de literatură şi de istorie, nu de ştiinţele exacte.

Am plecat tristă de la piesa asta în pofida faptului că am râs (de fapt, mai mult am zâmbit). Cred că am adoptat atitudinea unui bystander, adică reacţia tipic umană: stai şi te uiţi cum cineva insultă pe altcineva, nu intervii, ba te mai şi amuzi.


Bruscon redă condiţia actorului care a cunoscut libertatea, care a ieşit din lagărul sălii de spectacol şi din închistarea teatrului de stat. Poate să facă ce vrea, deşi nu prea pare să aibă resursele (materiale) necesare. Este dispus să joace oriunde, inclusiv într-o fundatură mizeră de sat, într-un han, la doi paşi de crescătoria de porci. Totul îi pute, totul îl nemulţumeşte şi nimeni nu pare dispus să-l ajute. Stima de sine nu pare deranjată şi îi hărţuieşte permanent pe oameni, pe copiii săi, cu o superioritate bazată pe impresii. Bruscon este acel "ştie tot", "bun la toate", care citeşte mult, dar nu suficient cât să înţeleagă că nu-şi poate trata proprii copii ca pe nişte gunoaie. În capul lui o crede că-i motivează, dar îi umileşte în cel mai grosolan chip.

Un spectacol din care ai ce învăţa dacă vrei, fie de la Marcel Iureş, fie de la Vitalie Bantaş. Cel din urmă mi-a mers la suflet, fiind de o candoare uimitoare.