Duce-m-aş, dar n-aş pleca

Vrea să plece, dar nu poate. Găseşte scuze şi pretexte, caută supărări şi împăcări, aşteaptă minute şi secunde, scorneşte explicaţii şi argumente. „Ultimul minut!” „30 de secunde. Ce facem în 30 de secunde? Ce făceam şi-ntr-un minut, dar de două ori mai repede”. Aşa e omul: nehotărât, plângăcios, afectuos, răutăcios, drăgăstos, labil, doritor de afecţiune, fricos de singurătate, emoţionat.

Cine-i mai deştept, Solido sau Tutuca? Nu poţi spune exact, pentru că fiecare are un ceva al său. El ştie distanţa dintre Pământ şi Lună (exagerată puţin, dar merge), în timp ce ea vorbeşte fluent mai multe limbi străine (franceza, italiana, engleza). Nu se suportă unul pe altul, dar nici nu se pot separa – parcă sunt siamezi.

Ea vrea să i se povestească, el vrea linişte. Ajung la un compromis: el o să i se destăinuie marţi. Ce conotaţie psihologică are ziua asta! Când vrei neapărat să nu-ţi iasă ceva, când vrei să convingi pe cineva că te apuci de treabă, când nu mai ai cum să fugi de răspundere, promiţi: încep marţi. Ziua trece, vine miercuri şi promiţi din nou: marţi!

Cei doi îţi vorbesc despre ei ca oameni, despre ei ca actori, despre tine ca spectator, despre lume ca existenţă, despre sentimente ca viaţă. Îţi dau tot ce vrei să primeşti, doar să fii deschis şi dispus să iei.

Oana Pellea şi Mihai Gruia Sandu formează o echipă de excepţie, iar „Mă tot duc” este o piesă la care ajungi cu greu. Biletele se vând ca pâinea caldă, iar sala e mereu plină ochi. Stau oamenii pe jos, doar să-i vadă, să-i respire.

Ieri, însă, am avut impresia că Oana Pellea a avut o zi proastă. A plâns mult, foarte mult, iar gestul de final (cut it short), când publicul era dispus să aplaude minute în şir, nu mi s-a părut corect. Şi s-a tot dus...