Exerciţiu de imaginaţie

Mi-am petrecut seara de duminică la Teatrul Mic, vizionând avanpremiera piesei "Hamelin". Nu mai fusesem de mulţi ani la acest teatru, deşi îmi dorisem foarte mult. Am crescut cu actorii săi şi cu piesele jucate pe cele două scene din Constantin Mille şi din Piaţa Rosetti sau găzduite uneori de Teatrul de vară din Parcul Herăstrău. Reîntâlnirea a fost una plăcută, deşi nu foarte uşoară, pentru că Hamelin este o piesă ce face din plin apel la imaginaţia spectatorului.

fotografie preluată de pe site-ul Teatrului Mic

Am intrat în sală, ne-am ocupat locurile şi l-am observat pe scenă pe Gheorghe Visu. Ne aştepta. Stătea cu spatele la public şi fuma. M-am mirat puţin, pentru că de obicei actorii intră-n scenă după spectatori. Acum, însă, noi am fost cei care-am intrat în rol, pentru că publicul face parte din distribuţie. Noi, cei din sală, suntem mereu parteneri de conversaţie. Acotador (Marius Cordoş) ne explică ce se întâmplă, ne oferă detaliile pe care nu le observăm - pentru că Hamelin este o piesă fără decoruri şi fără costume, acestea căzând în sarcina spectatorului. Aş spune că este o piesă pentru teatrul radiofonic şi sunt momente în care simţi nevoia să închizi ochii pentru a asculta. Este chiar mai uşor să urmareşti piesa în felul acesta.

Hamelin este un oraş frumos şi liniştit care a fost invadat de şobolani. El revine permanent în memoria judecătorului care aminteşte la nesfârşit de "Povestea fluieraşului din Hamelin", istorisită în copilărie de tatăl său. Relaţia dintre copil şi tată este analizată din multe unghiuri - primul amintit deja, urmat apoi de relaţia dintre Montero (Gheorghe Visu) şi propriul fiu şi apoi de cea dintre Paco (Ovidiu Niculescu) şi Josemari (Dorin Andone).

Şobolanii care invadează oraşul vin acolo cu intenţii bune, aşa cum a făcut şi Kurt Treptow. Au grijă de copiii sărmani, le cumpără cele trebuincioase, mai dau câte-un ban la părinţi, pe scurt - ajută. Fireşte, au şi "interese", doar că acestea trebuie probate. Iar judecătorul Montero (Gheorghe Visu) trebuie să lase la o parte propriile sentimente, propriile prejudecăţi: "Eu n-am dat sentinţa. Eu vreau să vă ascult. Eu nu caut o poveste de senzaţie. Caut adevărul. Sursa răului, asta mă interesează."

Presa s-a transformat deja în acuzator, ba chiar a dat sentinţa şi evident acordă spaţii largi subiectului. La început. Pe măsură ce trece timpul, însă... - recunoaşteţi tiparul? Rezolvarea cazului cade, aşadar, în sarcina autorităţilor, iar acestea trebuie să coopereze. Psihopedagogul (Mihaela Rădescu) smulge copilul din braţele familiei pentru că, nu-i aşa, o face spre binele lui. Josemari (Dorin Andone), are însă nevoie de părinţi şi atunci când este vizitat de mama sa, întreabă obsedant: "Dar tata de ce nu vine?" Cum să-i explici copilului ce i se întâmplă, cum să-i dai nişte detalii care sunt greu de digerat pentru tine, om matur? Şi cum să faci acest lucru renunţând la ură, la revoltă?

Revoltă care îl cuprinde inclusiv pe psiholog, acea persoană care prin definiţie trebuie să se detaşeze şi care trebuie să acorde asistenţă tuturor, mai ales copilului. Doar că psihologul se transformă el însuşi în acuzator. Ţipă la Josemari şi, în încercarea de a-l face să mărturisească abuzurile la care-a fost supus, sfârşeşte prin a prelua din caracteristicile unui procuror.

Sursa răului este, până la urmă, arestată. Cortina cade şi ieşi din sală. În foaier te aşteaptă, însă, şobolanii. S-a încheiat, oare, Hamelin?!