Cu pâinea în buzunar

Am văzut în seara asta "Buzunarul cu pâine" la Metropolis. Şi mi-a plăcut mult, foarte, foarte mult. Mi-a plăcut Oana Pellea, mai ales că a reuşit să-şi ţină în frâu ticurile. Mi-a plăcut Sandu Mihai Gruia. Mi-a plăcut echipa formată din cei doi şi modul în care îşi pasează replicile - cu graţie, cu plăcere, cu oarecari reverenţe emoţionale, cu drag. Joacă bine împreună şi se simt confortabil unul în compania celuilalt. Iar asta se vede, se simte.

Mi-a plăcut textul, filozofia din banal şi luarea în derâdere a cotidianului. Amar, dar amuzant. "Bittersweet", cum ar spune englezul. Nu se poate să nu te regăseşti în acest dialog. Nu ai cum să nu faci asocieri - fie cu politica, fie cu socialul, a se citi viaţa parlamentară sau situaţia din sistemul sanitar, ba chiar comportamentul omului de pe stradă care fuge de răspundere, iar atunci când aceasta vine peste el - caută din ochi. Birocraţia măruntă, dar care frământă cel mai mult. Şi care toacă nervi. Nu se formează comitete sau comiţii, dar înţelegi aluzia.

Aşteptam replicile despre câinele căzut în fântână. Au întârziat calculat de mult şi au venit exact atunci când curiozitatea mea ajunsese la limită. Apoi am aşteptat să văd ce treabă are buzunarul cu pâinea. Şi iarăşi explicaţia a venit de la sine. Între două reprize de nerăbdare ai parte de semne de întrebare la adresa propriei persoane şi a atitudinii pe care o adopţi într-o situaţie sau alta.

Pentru ca în final să concluzionezi că viaţa mea, şi-a ta, şi-a ei, şi-a lui are suişuri şi coborâşuri, că cel ce azi e fruncea, mâine poate fi pe fundul puţului. Iar atunci şi acolo se găseşte cineva să se uite de sus la tine şi să-ţi arunce în cap fie o pietricică - un fel de luare a pulsului, fie o fărâmă de pâine - care vine, normal, prea târziu.

Mergeţi şi vedeţi piesa. Cu buzunarele goale, că pâinea o primiţi acolo.

Alte texte, aceeaşi piesă: Jo.