Krapp, singur acasă

S-a terminat şi nu ştiu când. Eram mută de uimire. Nu-mi plăcuse niciodată Marcel Iureş şi am adoptat şi eu strategia lui Valea: m-am expus puţin. Acum n-am niciun regret: Iureş a jucat bestial în Ultima bandă a lui Krapp şi am realizat că nu degeaba a ajuns la Hollywood. Au văzut ăia ceva la el. Şi-au auzit, pentru că vocea l-a ajutat mereu.

fotografie preluată de pe site-ul Teatrului Act

Piesa de la Teatrul Act s-ar putea intitula foarte bine şi "singur acasă" pentru că bătrânul beţiv Krapp îşi poartă singurătatea cum poate: lângă magnetofon, cu benzile într-o dezordine strictă, cu sticla de băutură în camera de alături şi cu porţia zilnică de trei banane la îndemână.

În primul sfert de oră, nu scoate un cuvânt. Se obişnuieşte doar cu lumina, îşi adună gândurile şi se pregăteşte de ritual: decojirea bananei. O savurează ("Vaaai, ce urât mănâncă", remarcă o bunică din sală), pentru ca apoi să scape de coajă aruncând-o pur şi simplu pe uşă. Asta pentru că stă la casă, altfel sigur ar fi zvârlit-o pe balcon. Calcă, la un moment dat pe coajă, lucru anticipat de bunica atentă: "o să-i fugă picioarele". Echilibrul şi repetiţiile au biruit, iar spectacolul a continuat, cu murmure de bunică presărate ici şi colo.

Sătul (renunţă să consume şi-a doua banană, chiar dacă şi-o pregătise), începe să-şi caute rola 5, s-o asculte. Cutia 3, care-o adăposteşte, este ultima în care umblă, aşa cum firesc ni se întâmplă şi nouă. Îşi retrăieşte nefericirea în lacrimi, oftat şi tărie. După fiecare dop desfundat se-ntoarce mai mahmur, devine mai incoerent, plânge mai mult. Nu trebuie să spună nimic, îi citeşti totul în ochi şi-n gesturi.

Am descoperit un Marcel Iureş modest, senzaţional şi formidabil de natural. Studenţii la teatru, ba chiar şi unii actori cunoscuţi, ar trebui să meargă pe capete la acest spectacol. Talent, nene, tone de talent. Şi muncă pe măsură.