Krapp, singur acasă

S-a terminat şi nu ştiu când. Eram mută de uimire. Nu-mi plăcuse niciodată Marcel Iureş şi am adoptat şi eu strategia lui Valea: m-am expus puţin. Acum n-am niciun regret: Iureş a jucat bestial în Ultima bandă a lui Krapp şi am realizat că nu degeaba a ajuns la Hollywood. Au văzut ăia ceva la el. Şi-au auzit, pentru că vocea l-a ajutat mereu.

fotografie preluată de pe site-ul Teatrului Act

Piesa de la Teatrul Act s-ar putea intitula foarte bine şi "singur acasă" pentru că bătrânul beţiv Krapp îşi poartă singurătatea cum poate: lângă magnetofon, cu benzile într-o dezordine strictă, cu sticla de băutură în camera de alături şi cu porţia zilnică de trei banane la îndemână.

În primul sfert de oră, nu scoate un cuvânt. Se obişnuieşte doar cu lumina, îşi adună gândurile şi se pregăteşte de ritual: decojirea bananei. O savurează ("Vaaai, ce urât mănâncă", remarcă o bunică din sală), pentru ca apoi să scape de coajă aruncând-o pur şi simplu pe uşă. Asta pentru că stă la casă, altfel sigur ar fi zvârlit-o pe balcon. Calcă, la un moment dat pe coajă, lucru anticipat de bunica atentă: "o să-i fugă picioarele". Echilibrul şi repetiţiile au biruit, iar spectacolul a continuat, cu murmure de bunică presărate ici şi colo.

Sătul (renunţă să consume şi-a doua banană, chiar dacă şi-o pregătise), începe să-şi caute rola 5, s-o asculte. Cutia 3, care-o adăposteşte, este ultima în care umblă, aşa cum firesc ni se întâmplă şi nouă. Îşi retrăieşte nefericirea în lacrimi, oftat şi tărie. După fiecare dop desfundat se-ntoarce mai mahmur, devine mai incoerent, plânge mai mult. Nu trebuie să spună nimic, îi citeşti totul în ochi şi-n gesturi.

Am descoperit un Marcel Iureş modest, senzaţional şi formidabil de natural. Studenţii la teatru, ba chiar şi unii actori cunoscuţi, ar trebui să meargă pe capete la acest spectacol. Talent, nene, tone de talent. Şi muncă pe măsură.

Cei care iau viaţa prea în serios înnebunesc

O spune Valea, victima de serviciu din "În rolul victimei" de la Teatrul Metropolis. O piesă în care fiecare actor joacă cel puţin două sau trei roluri, în care râzi de te doare întregul abdomen, lucrat sau nu, în care psihologicul este dincolo de limite de comic, în timp ce moartea, de care fuge toată lumea, este prezentă în fiecare act.

Valea (Marius Manole) locuieşte, ca mai toţi tinerii din ziua de azi, împreună cu părinţii. Vlad Petreanu ar spune că suferă de lene, dar la Valea fobiile sunt problema. Este perfect conştient de asta şi tocmai de aceea fuge. Doar că se ascunde de propria umbră. Mănâncă cu beţişoare în speranţa că până termină el, cineva a spălat deja vasele şi-l scapă astfel de corvoadă. Îi este frică de apă şi tocmai de aceea se duce la piscină minţind că şi-a uitat slipul acasă. Nu este lăsat să intre în bazin, dar el insistă să se arunce cu chiloţii de pe el. "Pedeapsă mai mare nu există", cred cei de la administraţie, "Am scăpat şi de data asta" se bucură el. Şi mai are Valea o problemă. MARE: îi este frică de moarte. Este exact motivul pentru care participă la reconstituiri, iar şi iar, făcând pe victima. Se vaccinează câte un pic, aşa cum singur recunoaşte, făcând lucrurile care nu-i plac pentru ca în timp acestea să nu-i placă mai puţin.

Ni s-a părut grozav spectacolul ăsta, în care totul se succede ca într-un roman al lui Jeffrey Archer, în care suspansul este întreţinut de lumini şi umbre, de sunet şi de proiecţii. Toţi actorii îşi fac treaba minunat. Răzvan Vasilescu, poliţistul important, joacă şi moare de parcă acum ar susţine examenul de intrare la UNATC şi trebuie să arate comisiei că-şi merită locul în bancă. Manole a reuşit să mă convingă de talentul său (l-am mai văzut şi în Iubiri interzise, citiţi aici). Dana Dogaru are câteva momente în care-ţi pune la mare încercare muşchii feţei şi cei abdominali. E bestială. Vlad Logigan mi-a plăcut de data asta, deşi rămăsesem cu o urmă de îndoială după "Ce păcat că-i curvă". Nu mai are mult până să-mi câştige definitiv admiraţia.

Bravo! Tuturor.

Oameni, lucruri şi formele lor

Maratonul nostru teatral cunoaşte acum o nouă etapă: Teatrul Act. Am citit multe despre acest loc, dar abia aseară am ajuns la un spectacol. Deşi fusesem în spaţiul respectiv atunci când am luat biletele, nu i-am dat prea multe detalii lui Răzvan, eram curioasă să văd ce spune. "Aici e bine să vin cu cei care suferă de claustrofobie, este un loc perfect pentru o expunere in vivo", a zis el. Mă uit în ochii lui şi văd cum întocmeşte lista. Până la urmă, e bine c-am venit la Act.

Sala este la subsolul unui bloc vechi de pe Calea Victoriei. Am citit undeva, pe net, că odată, chiar în timpul spectacolului, a fost un cutremur. Nu vreau să-mi imaginez ce-o fi fost în stomacul celor zguduiţi. Din bulevard, intri într-un gang, la capătul căruia este o uşă masivă. Închisă. Dar cu interfon. Suni şi ţi se deschide, după care pătrunzi pe nişte coridoare strâmte şi slab luminate. Nu înţelegi dacă clădirea este în renovare sau pur şi simplu se extinde spaţiul locatarilor. Abia când ajungi la subsol realizezi: grinzile şi stâlpii metalici nu sunt acolo de decor, ci pentru susţinerea zdravănă a unui edificiu ce nu pare prea solid.

Intrăm în sală şi ne ocupăm locurile. Stăm pe băncuţe, ca la şcoală. Doar masa din faţă ne lipseşte, să luăm notiţe. Cotul vecinului de scaun îţi intră în coaste când acesta-şi caută prin geantă. Accepţi, nu spui nimic, nici el nu-şi cere scuze, suntem acolo de bună voie, "ne expunem". Banda ne roagă să ne închidem telefoanele, "din respect pentru actori". OK, aici ţi se dau explicaţii, la celelalte teatre doar ţi se recomandă. Până se stinge lumina şi intră actorii, au început deja durerile de spate. Incomod.

"Shape of Things", că la piesa asta am fost aseară, începe într-un muzeu. Doi studenţi, el lucrător acolo, ea vizitatoare, negociază: ea a intrat în spaţiul interzis, el încearcă s-o convingă să-l părăsească de bună voie. Of, şi banca asta, dacă era mai comodă mă simţeam şi eu statuie. Ea, studenta, îi scrie numărul de telefon pe căptuşeala hainei cu spray-ul grafitti, pregătit pentru un "statement". El se grăbeşte să plece, pentru că mai are un job. Şi ea are treabă, dar totul depinde de el. Şi de telefon. Aşa începe proiectul de diplomă.
Orice relaţie implică unele compromisuri. În "Shape of Things", însă, nu ştii care e limita acestora, mai ales că cel care renunţă mereu este el. Carnea şi mintea umană sunt aici materialele de lucru, iar ea, studenta, manipulează cu bună ştiinţă. De dragul artei. Cum orice sacrificiu aduce beneficii, noul lui look începe să atragă simpatia fetelor, dar şi invidia prietenilor. Câţi mai sunt, pentru că se poate renunţa şi la ei.

Nu afli ce notă primeşte studenta pentru sculptura ei naturală, dar vezi că sunt oameni care, auto-intitulându-se artişti, nu pun suflet în ceea ce fac. Doar scopul scuză mijloacele... şi pleci întrebându-te dacă actul în sine a fost creaţie sau disecţie.

Mi-au plăcut foarte mult Şerban Pavlu şi Irina Velcescu. Amândoi au fost foarte, foarte naturali. Mihaela Sârbu a fost bună doar în monologul final, iar Vlad Zamfirescu, despre care-am citit multe lucruri de bine, nu mi-a confirmat aşteptările. I-am apreciat jocul doar în două scene: cea de pe peluză, când îşi fereşte locul operat de frică să nu fie lovit, şi în ultima discuţie purtată cu sursa metamorfozei sale.

"Noiembrie" e spre sfârşitul anului

În calendar, luna noiembrie îşi are locul spre sfârşitul anului. Nu-i chiar cea din urmă, aşa cum piesa de teatru "Noiembrie" nu este ultima în care joacă Olga Tudorache. Dar este una spre final. Acesta să fie şi motivul pentru care actorii tot potriveau ceasul? Să-l fi dat ei, oare, mereu înapoi?!

fotografie preluată de pe site-ul Teatrul Naţional din Bucureşti

Olga Tudorache joacă alături de studenta sa, Cecilia Bârbora. Respectul şi variaţiunile sale au licărit în ochii lor, dar aici dragostea era cea care trebuia să transpară. Rolul de actriţă-mamă nu o prinde foarte bine pe Olga Tudorache, ea interpretând excelent ca mamă de voievozi. Autoritatea a fost întotdeauna un atribut al ei şi încă este valid, chiar şi la vârsta atât înaintată.

Am citit că scenariul a fost scris special pentru ea. Scris cu sfială, aş spune eu, pentru că un text bun ar fi scos din Olga Turodache mai mult, adică exact ce aşteptam de la o mare actriţă. Piesa nu este slabă, dar nici nu ne-a dat pe spate. Dacă vreţi s-o vedeţi, setaţi-vă aşteptările pe poziţia "mediu".

Şi actorii mor, nu-i aşa?

Dacă nu sunteţi pregătiţi să plângeţi cu toate lacrimile din cămară şi să râdeţi în timp ce vi le înghiţiţi, nu mergeţi la piesa asta. Ce ironie, când suntem copii ne dorim să creştem cât mai repede, dar când ajungem la maturitate şi ne privim viitorul în ochi, plângem. Abia atunci conştientizăm ce ne-am dorit şi ce-am primit de fapt.

Vine o vreme, în viaţă, când tot ce spui despre tine este la timpul trecut: "am fost", "am făcut", "am greşit", "ar fi trebuit să...". Nu este o perioadă tocmai fericită, mai ales dacă eşti singur, fără o leţcaie în cont şi fără un sprijin lângă tine.

"Arlechinul" este, în viziunea Teatrului Naţional, un cimitir al elefanţilor, un loc în care fostele "cele mai" (frumoase, adorate şi răsfăţate actriţe) vin să-şi petreacă ultima perioadă din viaţă. Sau să intre pe o nouă scenă...

fotografie preluată de pe site-ul Teatrului Naţional Bucureşti

Marile doamne ale scenei şi ecranului, mare sau mic, îşi pun la un loc talentul ieşit din comun şi ilustrează perfect viitorul atât de prezent şi tinereţea din bătrâneţe. Este o poveste sau este viaţa însăşi? Imaginea din oglindă e pură imaginaţie sau este reflectarea propriului chip?

Tamara Buciuceanu-Botez, Rodica Popescu-Bitănescu, Simona Bondoc, Aimee Iacobescu, Ioana Bulcă şi revelaţia spectacolului, Raluca Zamfirescu (care este pur şi simplu senzaţională), vă vor stoarce ochii şi vă vor face să zâmbiţi, întrebându-vă: eu cum naiba o să arăt şi ce dracu` mă fac?
Într-un spectacol pe care este păcat să-l pierdeţi.

Păcat de curvă, dar pisica?!

Acum, nu că sunt rea, dar pisica făcea parte din recuzită? Sau din distribuţie? Că nu prea am înţeles rolul traversării scenei de către dânsa fix într-un moment de intensitate maximă pentru actori. Bine, bine, şi pentru spectatori. Iar blana era cam zbârlită, deci sigur ea, cel puţin, a trăit momentul.

fotografie preluată de pe site-ul Teatrului Bulandra

În "Ce păcat că-i curvă" de la Bulandra, o soră şi-un frate (foto) cad în păcat. Mare de altfel. Tatăl, naiv, habar n-are ce se întâmplă sub propriul acoperiş. Şi dac-ar ştii, n-ar crede. Duhovnicul, însă, se transformă în călău şi judecă, iar toţi ceilalţi - lumea - bărfesc şi uneltesc.

Mi-au plăcut, în ordine: fratele Bonaventura (Cornel Scripcaru), Vasques (Claudiu Stănescu), pisica, Giovanni (Vlad Logigan), Annabella (Emilia Bebu) şi nunţiul papal (Marius Chivu). Am mai apreciat regia, decorurile, luminile şi efectele sonore. Nu ştiu cui aparţine ideea realizării ploii, dar a fost mai mult decât originală.

Este o piesă lungă (cam patru ore), amănunt demn de luat în calcul. Este o pauză, dar suficient de scurtă pentru a nu face faţă cozii de la toaletă.

O istorie a comunismului prost povestită

Este prima dată când ne întoarcem acasă fără a avea nimic a ne spune. Am plecat de la Naţional, unde am văzut "Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal" şi până la Operă nici eu, nici Răzvan, n-am scos un cuvânt.

Îmi aduc aminte că, înainte de 1989, spitalele de boli psihice erau pline de persoane inteligente, culte, rafinate. Ba atunci când simţeau că li se coace ceva, nu puţini erau cei ce se pensionau pe caz de boală mintală. Un spital specializat era un refugiu. Tocmai de aceea nu văd de ce punerea în scenă nu a redat nimic din calităţile celor ascunşi lumii. În afara bigotismului pe care îl manifestau câţiva indivizi faţă de un conducător mult-iubit, nimic. NIMIC.

Un Claudiu Bleonţ care m-a dezamăgit - este la ani lumină de rolul senzaţional din "Harap Alb", o Florina Cercel care-şi pierde vocea şi nici nu ţine minte, nici nu poate să-şi joace rolul de beţivă, o Medeea Marinescu care n-are nicio vină că face parte din echipă şi mulţi alţii care... erau şi ei prezenţi pe scenă.

Una dintre cele mai slabe, ca să nu zic proaste, piese de teatru văzute de noi.

Sâmbătă, duminică, luni

Masa duminicală este cel mai bun pretext pentru o prespălare, spălare şi clătire zdravănă a rufelor în familie. Specialitatea casei este întotdeauna prilej de dispută, iar atunci când bucatele gătite de noră sunt apreciate şi lăudate de tata-socru, mama-soacră îşi modifică radical comportamentul faţă de soţ. Nu îi mai calcă cămăşile, nu îi mai pregăteşte hainele de dimineaţă, nu îi mai face poftele. Şi domnilor, nu cumva să nu apreciaţi mâncarea făcută de nevastă, că v-aţi dat foc la valiză. Supărarea durează şi luni de zile şi clar n-o să aveţi habar de unde vi se trage.

fotografie preluată de pe site-ul Teatrului Naţional Bucureşti

"Sâmbătă, duminică, luni" de la Naţional este o piesă excelentă, alertă, jucată formidabil. Încă o dovadă că "generaţia de aur" nu a fost poleită degeaba. Merită citaţi Costel Constantin, Matei Alexandru, Ileana-Stana Ionescu, Cecilia Bârbora, Traian Stănescu, Marius Rizea.

Ce ne opreşte să iubim?

Oameni deosebit de inteligenţi, trăiesc într-o ţară care este poate cea mai avansată din punct de vedere tehnologic: Japonia. O cultură pe care o înţelegi cu greu, indiferent câte cărţi ai citit şi câţi japonezi ţi-au trecut prin raza vizuală de-a lungul peregrinărilor internaţionale. Turistul japonez are, de obicei, o vârstă înaintată. Dar nu cumva sunt tot mai puţini şi tot mai bătrâni cei ce zburdă liberi prin lume cu aparatele agăţate de gât?!

fotografie preluată de pe site-ul Teatrului Naţional Bucureşti

"Iubirile interzise" de la Naţional îţi înfăţişează labilitatea psihică a (încă) tânărului japonez. Mai munceşte acesta până moare? Nicidecum. Se schimbă şi acolo mentalităţi.

Două poveşti
O prea-frumoasă fostă gheişă (Hanako) frânge tradiţia şi se îndrăgosteşte. Este cumpărată de o pictoriţă (Jitsuko) in her 40s. Aceasta sfârşeşte prin a se înamora, la rândul ei, de bunul achiziţionat. Egoismul şi dorinţa de a-şi apăra binele propriu este mai presus de nevoile şi de dorinţele altcuiva, iar pictoriţa a învăţat cum să-şi apere liniştea. Boala psihică a gheişei o scuteşte de neplăceri şi îi redă încrederea că nimeni şi nimic nu-i poate lua bibeloul din casă.

fotografie preluată de pe site-ul Teatrului Naţional Bucureşti

Cea de-a doua poveste este a unui frate ce-şi exploatează sora. Cine este victima? Cine este fericit? Cine iubeşte cu adevărat? Cum să defineşti sentimentele ilustrate? Sora (Fumiko) este dispusă să sacrifice orice numai să-şi vadă fratele (Yuichi) fericit. Îşi vinde trupul, fără a-şi mânji sufletul. Renunţă la orice bun şi se lasă calcată în picioare fără a fi victimă. Dar "totul" nu este suficient pentru bietul frate care ajunge să-şi ucidă sora, ba chiar să-şi împingă iubita spre suicid, sperând că mintea sa bolnavă va înceta să-l mai chinuie. Un Marius Manole care joacă excelent şi o Carmen Ungureanu care spune multe în extrem de puţine cuvinte.

O piesă minunată.

Opposites Attract. Really?!

Pe cât de liniştită mi s-a părut piesa de ieri, pe atât de zbuciumată a fost cea din seara asta. N-o să înţeleg niciodată de ce tinerii noştri actori vor să ne convingă de capacitatea plămânilor şi de potenţa corzilor lor vocale. Mă rog, fiecare generaţie cu argumentele sale. Încă mai dezbat cu Răzvan ce i-a plăcut lui şi nu mi-a plăcut mie. Rămân totuşi pe poziţii: piesa nu m-a convins.

Dragostea din "Sorry" (rusească) diferă foarte mult de cea din "Opposites Attract" (americană). Cea de-a doua, tradusă şi pusă în scenă de Piersic junior, este pe cale să ajungă şi în România, ţară ce pare să se americanizeze mai mult decât ar fi normal.

Amalgamul de experienţe povestite nu face decât să reflecte relaţiile de cuplu disfuncţionale. Ceartă urmată de sex nebun, relaţii între colegii de serviciu, sex cu ochii pe ceas, relaţii extraconjugale, iubiri imposibile - vă sună cunoscut? Asta vi se arată şi în piesa de faţă. Fraţilor, ferea, în curând vine beleaua şi pe meleagurile carpato-danubiano-pontice. Măcar americanii au terapia inclusă în asigurările de sănătate, noi...

Sorry sau ce nu pot cumpăra banii

Scuzele sau iertarea tind să dispară din vocabularul orăşanului încercat de stres. Tocmai de aceea, piesa "Sorry" de la Bulandra e ruptă, parcă, de normal. Este atât de frumoasă, de liniştită, de bine interpretată încât mai că te ia somnul. Umorul bine plasat printre replici te ţine treaz şi-ţi aminteşte că hazul de necaz este o formă rudimentară de psihoterapie.


Este un spectacol în care nu se ţipă, nu se înjură, iar personajele nu se dezbracă, deşi undeva se distinge parcă tentaţia de-a o face.

Totul inspiră dragoste. O iubire care are un preţ, mai ales că ea s-a născut şi ar putea fi înmormântată în Rusia. Preţul, însă, nu are ca unitate de măsură banii, ce par să nu-i lipsească lui Iuri (Ion Caramitru). Dar ei, banii, indiferent de culoarea şi volumul lor, n-o impresionează pe Inna (Mariana Minuţ). Cu ei poţi cumpără un certificat de deces, poţi capta atenţia şi favorurile corupţilor-săraci, dar în niciun caz nu-ţi permit accesul la fericire.

No one sau nimeni decât altul

N-am mai fost până aseară la Teatrul Metropolis, însă văd un început promiţător în prima noastră prezenţă acolo, mai ales că piesa de debut a fost "No One".

Melodia de start, puţin cam lungă, ne-a pus iniţial pe gânduri, sentiment dublat şi de limbajul neprelucrat al personajelor. Am trecut, însă, peste impresia de început şi, mulţumită celor patru tineri nebuni, ne-am amorţit prejudecăţile şi-am intrat în viaţa tinerilor din cartier.

Povestea celor patru băieţi porneşte de la ideea înfiinţării unei trupe şi te trage după sine în showbiz, în manevrele de culise mai mult sau mai puţin ortodoxe sau în încercarea omului de a-şi prosti şi minţi semenii. Textul merge până în fundul sufletului, acolo unde zac frustrările traiului alături de părinţi şi unde prietenia şi încrederea în prietenii din copilărie ajung la maturitate, anulând puritatea ce ar trebui să le definească.

Umorul nu este nicidecum unul fin, ci unul cât se poate de popular. Piesa nu-ţi scurmă neuronul, iar muzica te lasă cu greu pe scaun. Este motivul pentru care nu am înţeles reacţia publicului, fiţos şi pretenţios de altfel. Colegii de breaslă par a se ascunde în propria neputinţă de a savura ironia la adresa mediului în care-şi risipesc eforturile profesionale.

Dincolo de volumul prea ridicat al muzicii - ceea ce te lipseşte de înţelesul unor replici, de întârzierea cu care a început spectacolul - explicată în paragraful anterior, de locul strâmt şi de fumul celor care nu înţeleg că în spaţiile publice se strecoară şi nefumători, totul este ok.

Este o piesă pe care vrem s-o mai vedem peste câteva luni.